Chile se confruntă cu o adevarată criză politică, care a generat foarte multă violență din partea statului, îndreptată chiar împotriva propriilor cetățeni, dar și pagube materiale enorme provocate de protestele masive care zguduie țara de mai bine de o lună.

Explozia a fost declanșată de scumpirea cu 3% a biletelor la metrou, una ce pare insignificantă. Însă, după ce în 2007 s-a introdus o reformă a transportului municipal, prețul biletelor se scumpește de două ori pe an. Acum 12 ani, biletul costa 420 pesos, față de 830, cât costă acum. Întreaga rețea de transport public din Chile este foarte scumpă, astfel încât o persoană care câștigă salariul minim plătește 20% din salariu doar pentru transport.

Acesta este motivul pentru care stdenții au protestat împotriva unei noi scumpiri cu 30 de pesos prin evaziune masiva: au intrat în numere mari în stații, sărind turnicheții, pentru a demonstra pe peroane și în metrouri. Pe 17 octombrie, tinerii au lansat campania #EvasionTodoElDia: au rămas în afara stației, unde au blocat poliția și au ajutat ceilalți oameni să intre la metrou gratuit. Campania a permis unor lucrători chilieni care, în mod obișnuit, și-ar fi făcut mari griji din cauza costurilor uriașe ale transportului public, să călătorească gratuit fără a fi criminalizați pentru acest fapt.

„Este în regulă, doamnă, nu vă fie frică, treceți pe sub turnicheți, noi vom încasa bătaia pentru ca dumneavoastră să puteți cumpăra pâine. Doar treceți și noi vom avea grijă de dumneavoastră. Metroul este gratuit azi.” Acesta a fost mesajul studenților pe Facebook.

Protestele au căpătat amploare pe 18 octombrie, după ce guvernul a decis ca poliția să intervină violent împotriva studenților și elevilor care nu plăteau biletul. În zilele următoare, Piñera a impus o interdicție de ieșire din casă după ora 22 și a scos armata pe străzi, măsuri de represiune nemaivazute din timpul dictaturii atroce a lui Pinochet, în timpul căreia peste 3000 de oameni au fost uciși, zeci de mii torturați. În țara pe care președintele Piñera o lăuda, cu câteva zile înaintea izbucnirii protestelor, că este „o oază în America Latină” de liniște, stabilitate și prosperitate, violența forțelor de ordine în fața unor proteste – în mare parte – pașnice a alimentat furia cetățenilor. Protestele masive au continuat, cu vandalizare cu furturi și incendieri în cazuri izolate, și cu greve care au blocat industria de cupru, porturile și au forțat închiderea temporară a mai multor spitale, școli, grădinițe.

Deși această scumpire a fost cea care a declanșat nemulțumirea, aceasta are rădăcini mult mai adânci. În ciuda reputației ca una dintre cele mai bogate țări din regiune, societatea este grav afectată de inegalitate, fiind țara din OECD cu cea mai mare inegalitate a veniturilor, iar măsura aceasta nu ar fi făcut decât să mărească și mai mult falia dintre bogați și săraci. „E vorba despre pensiile mici, privatizarea apei, creșterea prețurilor la electricitate, sistemul de sănătate, nevoia de drepturi egale pentru educație. Biletul la metrou a fost doar scânteia, e simbolic. I-a făcut pe oameni să spuna „e suficient!”. Nu vom fi reduși la tăcere,” a spus Paula Rivas, președintele Sindicatului Lucrătorilor la Metrou.

Neoliberalismul lui Pinochet și moștenirea sa după tranziție

Așadar, nemulțumirea celor peste două milioane de chilieni care au ieșit în stradă în ultima lună este îndreptată împotriva unui întreg model economic care a creat cea mai mare inegalitate socială dintre membrele OECD, a precarizat rapid majoritatea lucrătorilor, toate acestea prin privatizări în sectoarele cheie ale economiei naționale, a apei, a sănătății și a educației, prin uriașe tăieri de cheltuieli pentru salarii și pensii, asigurări sociale sau de muncă, prin liberalizarea forțată a comerțului și finanțelor și prin acordarea excesivă de beneficii oligarhiei locale și capitalului străin.

Acest model neoliberal își are originea – și chiar s-a născut – în Chile, unde teroarea impusă de Pinochet pentru a înlătura orice urmă de rezistență a pregătit terenul și a creat condițiile de laborator pentru aplicarea terapiei prin șoc, adusă de economiștii Școlii de la Chicago. Legenda că Pinochet „ar fi introdus ordinea” în Chile și că lui și politicilor propuse de „băieții de la Chicago” li se datorează bunăstarea tuturor chilienilor este, însă, cât se poate de falsă. Nu numai că această bunăstare nu a existat niciodată, dar regimul dictatorial al lui Pinochet a redistribuit averea națiunii din ce în ce mai regresiv și a condamnat la sărăcie tot mai multe persoane.

De-a lungul celor 17 ani de dictatură, rata de sărăcie a crescut de la 20 la 44%, iar PIB-ul a fost distribuit și mai inegal: procentul salariilor din PIB a scăzut de la mai mult de 50% la o treime, în timp ce profiturile corporațiilor au crescut de la 31 la 42%. Inițial, Pinochet a oferit reduceri semnificative ale taxelor pe avere și capital, a eliminat scutirile de TVA pentru produse de baza și a introdus TVA unic, creând un sistem de taxare extrem de regresiv. Au urmat măsuri și mai radicale, care au determinat și mai mult concentrarea averii în mâinile elitei economice. Subvenționarea masivă din bani publici a salvat de la faliment numeroase bănci locale și afaceri după criza financiară din 1982-83, serviciile publice de educație, sănătate și pensii au fost privatizate, o reformă pe piața muncii a eliminat dreptul la negocieri colective și grevă și mai multe beneficii fiscale le-au fost acordate corporaților și cumpărătorilor de bunuri de lux.

Tranziția la democrație nu a adus și rezolvarea acestor probleme. Coaliția de centru-stânga care a guvernat pentru mare parte a ultimilor 30 de ani a reușit să ofere puțin ajutor cel mai vulnerabili, ridicându-i deasupra pragului de sărăcie și micșorând, chiar daca într-o mică masură, inegalitatea socială. Însă aceasta nu se măsoară doar prin nivelul veniturilor. Accesul la asistență sociale, care sunt oferite de companii private, este condiționat de participarea în piața formală a muncii. Pentru cei 40% dintre lucrătorii chilieni care muncesc informal, singura opțiune este acoperirea minimă: 50% dintre pensionari primesc o pensie mai mică decât salariul minim, care este doar 400 de dolari. Acest fond privat de pensii nu suplimentează asigurarea socială publică, ci o înlocuiește în totalitate. În plus, aproximativ 60% din populația țării are datorii permanente și este nevoită să ia credite pentru a-și putea cumpăra hrană. Aproape jumătate dintre aceștia nu vor avea posibilitatea de a-și plăti vreodată aceste datorii. Această situațe a atras critici de-a lungul anilor atât din partea Băncii Mondiale și a OECD, cât și din partea consultanților din afaceri, care cer de mai mult timp măsuri redistributive de amploare, dar creșterea economică și bursa extrem de profitabilă au convins că e mai profitabilă închiderea ochilor în fața consecințelor acestui model economic. Această lipsă a serviciilor publice a însemnat pentru chilieni o stare perpetuă de incertitudine, de precaritate.

Astfel s-a ajuns în punctul în care o scumpire cu doar 3% a biletului la metrou a condus la ieșirea în stradă a peste două milioane de oameni, care nu s-au arătat mulțumiți nici atunci când președintele a schimbat guvernul, nici când a promis o „nouă agendă socială” și redactarea unei noi constituții. Aceștia nu au dat înapoi, în fața acestor promisiuni, după mai mult de o lună în care s-au confruntat cu violența forțelor de ordine, deoarece este nevoie de mai mult decât firimiturile aruncate de președintele miliardar. Chilienii vor în acest moment o schimbare radicală a sistemului politic și economic.

Piñera – între „oaza” de liniște și „război” cu proprii cetățeni

În ciuda faptului că protestele s-au desfășurat aproape în totalitate pașnic, iar demonstranții și-au semnalat nemulțumirile în special prin „cacerolazos”, bătaia cu linguri de lemn în tigăi și vase, sau prin scandări, precum refrenul unui cântec al rezistenței din vremea lui Pinochet, „El pueblo unido jamás será vencido” (Poporul unit nu poate fi învins niciodată), reacția guvernului a fost cât se poate de violentă, amintind de felul în care dictatorul a preluat puterea acum 46 de ani.

Cu doar câteva zile înaintea izbucnirii demonstrațiilor, Piñera se lăuda că Chile este „o oază în America Latină” de liniște, stabilitate și prosperitate economică. Acel discurs contrastează evident cu cel belicos adoptat după primele zile de proteste masive. „Suntem în război cu un dușman puternic și lipsit de milă, care nu respectă nimic și pe nimeni,” declara președintele, cu referire la cei peste un milion de cetățeni care i-au cerut în stradă demisia.

Piñera a declarat stare de urgență în capitală, a scos armata în stradă și a impus interdicția de a ieși din casă după orele 22, măsuri nemaiîntâlnite de la sfârșitul dictaturii lui Pinochet, care, în loc să paralizeze mișcarea populară prin frică, nu a făcut decât să înfurie și mai tare cetățenii care deja nu îl mai voiau ca președinte. Canalele media importante și-au concentrat eforturile spre a-I portretiza pe protestatari în „violentistas”, fără a lua în seama că protestele au fost în general pașnice, exagerări ce au rezultat în numeroase apeluri pentru boicotul televiziunilor. Mai mult decât atât, Ministrul de Interne Andrés Chadwick, văr al lui Piñera și colaborator al regimului Pinochet, a amenințat demonstranții cu aplicarea legii anti-terorism, conform cărora aceștia ar fi pasibili de până la 10 ani de închisoare, pierderea drepturilor politice și chiar a cetățeniei.

În paralel cu aceste excese de forță, Piñera a promis revocarea scumpirii biletelor la metrou și a anulat și creșterea prețului electricității. În plus, a promis creșterea salariului minim cu 20%, creșterea taxelor pentru venituri foarte mari, creșterea pensiilor cu 20% și un acord cu farmaciile pentru a oferi medicamentele scumpe la prețuri mai accesibile. A schimbat guvernul și, mai târziu, a cedat și dorinței protestatarilor de a se redacta o nouă constituție. Congresul a început discuții pentru a stabiliza prețurile la electricitate și apă, pentru a reduce salariile oficialilor și pentru a introduce o nouă asigurare de sănătate obligatorie și privată.

Aceste măsuri nu reprezintă decât o un ajutor imediat oferit celor mai precari dintre chilieni, dar nu satisface sub nicio forma nevoia unei schimbări structurale. Multe dintre măsuri conduc de fapt la un transfer și mai mare ai banilor publici către asiguratorii privați, care deja extrag profituri uriașe din buzunarele celor care beneficiază de aceste servicii. Mai mult decât atât, măsurile nu au niciun efect asupra celor 40% care lucrează informal.

Superficialitatea acestor propuneri nu a păcălit protestatarii indignați, care au recunoscut imediat că nu li se oferă decât o firimituri, în locul unei schimbări fundamentale a sistemului. Ceea ce a înfuriat cel mai mult a fost ipocrizia cu care Piñera făcea aceste promisiuni fără a adresa în vreun fel represiunea cu care manifestațiile pașnice au fost întâmpinate, ba chiar a extins starea de urgență în mai multe zone ale țării și a mobilizat rezerviștii, care se vor alătura armatei și carabinerilor.

Era firesc, atunci, ca la dorința de „dialog” a lui Piñera, să se răspundă cu aceleași proteste de mare amploare din întreaga țară. Cel mai mare sindicat s-a alăturat și el: Centrala Unită a Lucrătorilor, cu peste 800 de mii de membrii, a organizat o grevă generală de două zile, la care s-au alăturat și minerii din industria de cupru, un sector extrem de important pentru economia națională, și muncitorii celor mai mari porturi. În următoarele zile și săptămâni, în care Piñera a continuat să sfideze nemulțumirea populației, au continuat protestele, urmate de o nouă grevă generală, la care au participat nu doar minerii și muncitorii din porturi, ci și profesorii, alți angajați din învățământ, personalul spitalelor, care s-au opus privatizării și au închis temporar școli, grădinițe și clinici medicale.

Ce urmează pentru protestari și clasa politică

Piñera a arătat în ultima lună că este încăpățânat să rămână în funcție și să nu facă nicio concesie care ar putea pune în pericol ierarhia care există de 46 de ani în societate și mulți dintre demonstranți sunt conștienți că actuala clasă politică nu va realiza reformele pe care și le doresc. De aceea, în primul rând se cere revocarea stării de urgență și întoarcerea în cazarmă a soldaților, iar apoi demisia președintelui și alegeri pentru un Parlament Constituțional, care să facă o nouă constituție. Pentru aceasta, este însă nevoie de minima colaborare a clasei politice.

Iar alternativele în cadrul acesteia sunt, din păcate, limitate în acest moment. Într-un moment în care protestarii refuză dialogul cu guvernul până la satisfacerea unor minime cerințe, liderii sindicatelor nu par dispuși să ceară o grevă generală pe termen mai lung, care ar putea forța demisia lui Piñera și organizarea unor noi alegeri, iar partidul de stânga Frente Amplio s-a declarat doritor să negocieze cu guvernul.

Acesta este însă partidul cel mai relevant care ar putea reprezenta protestatarii, format ca urmare a mobilizărilor din trecut ale studenților, din 2007 și 2011, împotriva învățământului pentru profit. Candidatul la prezidențiale al Frente Amplio, Beatriz Sánchez, a obținut un surprinzător procent de 22% la alegerile din urmă cu doi ani. În aceste condiții, chiar dacă va răspunde cerințelor demonstranților și va putea obține reforme importante, va trebui să reziste confundării cu vechea clasă politică, pentru a rămâne o alternativă reală pentru schimbare.

De asemenea, un nou bloc social care include sindicate, stundenți, mișcări feministe și grupuri ecologiste au propus un set de dorințe la nivelul întregii țări. Pe lângă demisia lui Piñera, printre revendicările lor se numără creșterea salariilor, ieftinirea serviciilor de bază, săptămâna de lucru de 40 de ore, restaurarea drepturilor sindicatelor și a negocierii colective, naționalizarea sectoarului energetic, a învățământului și a sănătății, ștergerea datoriilor studenților, oprirea sectorului privat de pensii, un sistem de taxare progresivă, o nouă politică asupra migrației și anularea legilor privind privatizarea apei.