Dialogul bilateral a fost întotdeauna soluția preferată de rezolvare a diferendelor, mai ales când au fost implicate marile puteri. Multe decizii care au schimbat cursul istoriei au fost adoptate pe cale bilaterală sau, dacă nu s-a reușit astfel, într-un cerc cât mai restrâns. Dacă ne referim la Europa de Est, anexa secretă a Pactului de neagresiune sovieto – german din 23 august 1939 a decis soarta acestui teritoriu pentru decenii. Efectele juridice și politice produse de acest document sunt valabile și astăzi, prin separarea Republicii Moldova de România.
Miza reală a dialogului dintre oficialii ruși și cei americani, din 10 ianuarie 2022, au fost viitorul democrației est-europene și, mai ales din perspectiva rusă, împărțirea sferelor de influență. Criza ucraineană și opoziția dintre agendele SUA și Rusiei în ce privește Europa de Est se perpetuează. Opinia publică internațională a semnalat constant incertitudinea din regiune, dar cele două mari puteri au decis să se așeze la masa discuțiilor, nicidecum a negocierilor cu oferte clare de fiecare parte. Prin urmare, modul în care au fost puse pe tapet subiectele a convenit mai mult administrației ruse.
A fost primul summit de importanță reală dintre SUA și Rusia după 11 septembrie 2001 și prima provocare serioasă pentru Administrația Biden. Delegația americană a fost condusă de secretarul de stat adjunct Wendy R. Sherman, iar cea rusă de către viceministrul de externe Serghei Riabkov. S-a preferat bilateralismul de data aceasta, opțiune care a provocat furie și frustrare în țările vest-europene, neinvitate să participe. Franța, având în plan implementarea conceptului de autonomie strategică pentru Uniunea Europeană, a protestat vehement prin vocea oficialilor săi de nivel înalt. Germania și-a exprimat la rândul ei dezacordul, chiar dacă pe un ton mai bând. Doamna Annalena Baerbock dorește o poziție mai dură față de Rusia dar nu a avut ocazia să intervină acum, mai ales în problema gazoductului Nord Stream 2.
În schimb, dialogul SUA – Rusia a fost întâmpinat extrem de favorabil de statele din Europa Centrală și de Est. Grupul de la Vișegrad nu și-a ascuns satisfacția în acest moment foarte tensionat. Statele central și est-europene au avut așteptări ridicate. Polonia dorește o confirmare a garanțiilor americane de securitate după criza migranților de la granița cu Belarus, criză provocată artificial de Aleksandr Lukașenko. La fel a procedat și România, a susținut în totalitate argumentele americane. Secretarul de stat adjunct american Wendy R. Sherman a declarat că „Statele Unite se angajează să lucreze în tandem cu aliații și partenerii săi pentru a îndemna la detensionare și a răspunde crizei de securitate cauzate de Rusia”.
Ucraina, subiectul principal al dezbaterilor, a lansat până acum numeroase semnale către Occident. Calea pro-ocidentală a Ucrainei este de netăgăduit: mai întâi „revoluția portocalie” care a influențat profund pozitiv procesul de democratizare și a provocat reacția Rusiei prin anexarea Crimeei din 2014 (încălcând dreptul internațional), apoi la sfârșitul anului 2021 cererea de aderare la NATO prin procedura accelerată, ce a adus o nouă reacție a Rusiei prin concentrarea a peste 100.000 de soldați la granița estică ucraineană, pregătiți oricând să invadeze țara considerată de Putin ca fiind parte a spațiului rusesc. Un alt motiv pentru care este menținut acest număr imens de soldați ruși în zonă, sunt nemulțumirile crescânde ale opiniei publice ruse la adresa lui Putin, ce îl determină pe acesta să recurgă la acțiuni externe pentru a cultiva naționalismul și a compensa lipsa de legitimitate pe plan intern. Regimul său este de tip autoritar – populist.
În acest context au avut loc discuțiile dintre SUA și Rusia, la Geneva, pe 10 ianuarie 2022. Evident că fiecare parte a venit cu propria percepție a situației de criză, dar nu s-a ajuns la un deznodământ. Mai mult, la doar o zi după summit, 10.000 de militari ruși au reînceput exercițiile cu muniție de război, confirmându-se că președintele Putin nu renunță la amenințarea armată, utilizând-o simultan cu strategiile diplomatice.
Cei doi șefi de stat au o experiență politică total diferită. Spre deosebire de Joe Biden, aflat la primul mandat (din cele două posibile) de președinte al SUA, Vladimir Putin este în fruntea statului rus încă din 1999 și are postul garantat până în 2036. Putin are experiență cu mai mulți președinți americani: G.W. Bush, Barack Obama, Donald Trump și acum Joe Biden. Cunoaște bine limitele și avantajele de acțiune ale SUA și este imprevizibil în deciziile sale, după cum constata și Mark Galeotii în cartea sa („Hai să vorbim despre Putin! Ce nu înțelege Occidentul”, Humanitas, 2019).
Rusia a venit cu avantajul experienței recente din Kazahstan, operațiunile de „menținere a păcii” după revolta generalizată a populației urbane de acolo, împotriva regimului dictatorial ce poartă amprentele solide ale sovietismului. De asemenea, Rusia a venit cu un mare potențial mare de șantaj, cu o marjă largă de libertate în confruntarea directă cu SUA, pe când americanii nu au experiențe recente de confruntare geopolitică sau de intervenție externă. Excepție face retragerea strategică și anterior planificată din Afganistan, dar desfășurată haotic și sub presiunea timpului. De menționat că informațiile din media cu privire la cazul Afganistan au fost în bună parte inexacte: retragerea americană a fost un punct cheie pe agenda de politică externă a lui Obama, fiind menținută de Trump și pusă în aplicare de actualul președinte Biden.
După finalizarea dezbaterilor ce au durat 7 ore și jumătate, Rusia a câștigat un oarecare avantaj strategic datorită faptului că Administrația Biden și, în general, oficialii americani nu au o imagine realistă a ceea ce înseamnă Europa de Est în politica mondială, optând pentru o percepție mai aproape de idealism. În același timp, decalajul obiectivelor de politică externă ale lui Biden este evident, președintele american nereușind să accelereze refacerea democrației interne și să restaureze promovarea acesteia pe plan global. Pe de o parte, SUA au cerut retragerea armatei ruse de la granița ucraineană, iar delegația rusă, prin vocea lui Riabkov, a declarat că nu va accepta niciodată aderarea Ucrainei la NATO. În plus, viceministrul rus „a avertizat că, dacă Occidentul nu este de acord cu pretenția Rusiei de a-și retrage prezența NATO din Europa de Est, vor exista niște consecințe încă neprecizate care ar pune în pericol „securitatea întregului continent european”. Două puncte de vedere ireconciliabile.
Un atribut tradițional al SUA, cel de lider al lumii libere și democratice, a căzut în derizoriu sub mandatul lui Trump, iar succesorul său pare că nu reușește să revină la statu quo-ul din 2016. Capacitatea de negociere strategică a SUA este afectată în absența unei democrații interne solide. Trump a adus SUA din postura de oponent la regimurile nedemocratice, în poziția de martor pasiv, de observator detașat al expansiunii autoritarismului în ultimii ani. Astfel, autoritarismul rusesc rămâne o amenințare la adresa regimurilor democratice din Europa de Est. Politica externă americană sub mandatul lui Biden va avea însă un impact pozitiv asupra noului concept strategic al NATO, ce va fi publicat în vara acestui an. Statele Unite vor profita (în ce măsură, rămâne de văzut) de atitudinea rezervată a vest-europenilor pentru a se concentra pe Europa de Est. În același timp, SUA vor trebui să se ocupe de rivalitatea ideologică și economică cu China.
În rezumat, putem conchide fără dubii că bilateralismul a fost considerat de cele două state ca soluția pe deplin agreată pentru discutarea celor mai presante subiecte legate de frontul geopolitic est-european. Pe axa Ucraina – Republica Moldova – Georgia, considerată de Rusia ca zonă-tampon și „vecinătate apropiată” față de NATO, confruntarea dintre democrație și autoritarism va continua. Disoluția treptată a delimitării dintre politica internă și cea externă va face ca lupta pentru democrație să rămână pe termen lung, obiectivul geopolitic major al SUA în Europa de Est, cel puțin pe durata menținerii la putere a lui V. Putin în Rusia.
