Literatura de specialitate susține, în genere, că alegerile pentru Parlamentul European sunt „alegeri naționale de rangul al doilea” (Simon Hix, 2011). Sensul afirmației este următorul: compoziția politică a parlamentelor statelor membre ale Uniunii Europene determină, în cea mai mare parte, pe cea a Parlamentului European. Acest lucru înseamnă că raporturile dintre partide la nivel național se vor reflecta la nivel european.
Cazul românesc este interesant din perspectiva ordinii cronologice a alegerilor și a apropierii temporale dintre acestea. În 2019 au avut loc alegeri pentru Parlamentul European, al căror rezultat a fost o revenire în prim-plan a partidelor „tradiționale” și o scădere a impactului celor populiste. În data de 6 decembrie 2020, în România vor avea loc alegeri parlamentare. Întrebarea este dacă acestea din urmă vor avea un impact asupra viitoarelor alegeri europarlamentare din 2023. Mai este astfel valabilă ipoteza de mai sus, ținând cont de distanța temporală și de posibilele schimbări politice din România următorilor patru ani?
Am identificat două cauze principale pentru care alegerile europene au fost catalogate drept alegeri de ordinul doi: o cauză ce ţine de formă – modul de organizare a campaniilor electorale, încă din 1979 şi o altă cauză, de fond – miza alegerilor europene.
În ceea ce priveşte forma, s-a argumentat că alegerile europene „au fost desfăşurate în primul rând la nivel naţional, au fost organizate şi conduse de partide naţionale”[1]. De altfel, partidele naţionale sunt cele care alcătuiesc lista candidaţilor, formulează programele electorale şi finanţează campaniile electorale.
În ceea ce priveşte conţinutul, s-a subliniat faptul că „miza acestor alegeri este nesemnificativă, mai degrabă naţională decât europeană”[2]. Nu există o miză europeană pentru că, spre deosebire de alegerile naţionale, unde majoritatea parlamentară formează guvernul, la nivel european nu există o asemenea dinamică. Voi trata pe rând cele două cauze.
Cauze ce ţin de formă…
Principalele critici aduse modului de organizare al alegerilor europene se referă la absenţa unor reguli electorale uniforme, a unui veritabil sistem de partide european şi a unei campanii electorale europene[3]. În centrul concepţiei lui Reif şi Schmitt despre alegerile europene, drept alegeri de ordinul doi, stă convingerea că acestea au o mai mică importanţă decât alegerile naţionale. Conform acestei viziuni, alegerile pentru Parlamentul European „se derulează în umbra alegerilor (de ordinul întâi) pentru guvernările naţionale”[4].
Crearea unor „proceduri electorale uniforme” este un deziderat introdus încă din 1952, odată cu Tratatul Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), art.21.3, însă nepus în practică nici până în prezent. Ca urmare a Deciziei Consiliului din 2002[5] toate statele membre au fost obligate să utilizeze pentru alegerile europene un sistem bazat pe reprezentarea proporţională, „decizie logică pentru un parlament multinaţional cu ţări de diferite mărimi”[6]. Totuşi, statelor le-a fost lăsată libertatea de a alege propriile reguli[7] legate de: mărimea circumscripţiei electorale, metoda de repartiţie a mandatelor, nivelul pragului electoral, condiţiile impuse votanţilor şi candidaţilor, ziua alegerii.
În majoritatea alegerilor europene, întregul teritoriu al statului constituie o circumscripţie unică, existând însă şi state care au creat circumscripţii regionale. Cetăţenii Uniunii care locuiesc în alt stat membru decât cel al căror naţionali sunt, au dreptul de a vota în statul unde au rezidenţa, la fel ca naţionalii statului respectiv[8]. Deosebirile intervin în definirea diferită a conceptului de „rezidenţă”, unele state solicitând domiciliul sau rezidenţa în statul unde se votează (cazul României) iar altele, înscrierea în registrul populaţiei (Belgia şi Cehia). Situaţia este diversă şi în ceea ce priveşte dreptul de vot al cetăţenilor non-rezidenţi în ţara de origine. Cele mai permisive state sunt Austria, Olanda, Spania, Finlanda, Franţa sau Suedia care permit votul acestora în orice ţară ar locui, în timp ce Belgia, Danemarca, Grecia, Italia sau Portugalia permit votul doar cetăţenilor non-rezidenţi care trăiesc pe teritoriul unui alt stat UE, iar Germania sau Marea Britanie condiţionează dreptul de vot de nedepăşirea unei perioade maximale de timp de rezidenţă în afara ţării de origine (25, respectiv 15 ani). Dreptul de vot este obţinut cvsi-unanim la 18 ani (cu excepţia Austriei, la 16 ani), în timp ce vârsta minimă a candidaţilor variază între 18 şi 25 de ani, în funcţie de vârsta necesară candidaturii în alegerile naţionale (23, în cazul României). Nominalizarea candidaţilor se face, preponderent, doar de către partidele politice, adăugându-se condiţii suplimentare ce presupun semnături de susţinere sau depozite bancare. În ceea ce priveşte opţiunea votanţilor asupra listei de candidaţi, sunt utilizate două tipuri de sisteme: vot pe lisă închisă sau votul preferenţial, iar metoda utilizată pentru alocarea mandatelor diferă, cea mai utilizată fiind metoda d’Hondt.
Sintetizând, 20 de state utilizează o circumscripţie naţională unică, celelalte utilizând circumscripţii regionale medii (precum Italia, Polonia, Franţa sau Regatul Unit) sau mici (Olanda, Belgia, Irlanda). De asemenea, 15 state utilizează votul preferenţial, celelalte 12 utilizând votul de listă închisă. Am evidenţiat aceste date întrucât mărimea circumscripţiei şi structura votului au un efect semnificativ asupra modului în care candidaţii pentru Parlamentul European îşi organizează campania[9]. Circumscripţia mică şi votul uninominal afectează relaţia între candidat şi votant, forţându-l pe primul să îşi organizeze campania mai aproape de cetăţeni şi oferind posibilitatea cetăţenilor să recompenseze prestaţiile bune din Parlament.
Hix şi Hagemann au arătat că mixajul „vot deschis-circumscripţie mică” ar reprezenta probabil cel mai bun model pentru Parlamentul European, în termeni de informare a cetăţenilor asupra alegerilor şi prezenţă la vot[. Conform acestei argumentaţii putem identifica în tabelul anterior modele de best practice în organizarea alegerilor europene: Belgia, Italia, Irlanda şi Olanda.
Cauze de fond…
Cauzele profunde ale etichetării second order elections se referă la absenţa mizei unei guvernanţe europene. Analiştii fenomenului au arătat că, „întrucât alegerile pentru Parlamentul European nu duc la formarea unui guvern, acestea sunt mult mai puţin importante pentru votanţi, pentru mass-media şi pentru politicienii naţionali decât alegerile pentru parlamentul naţional”. Există un consens asupra faptului că „alegerile pentru Parlamentul European nu determină forma executivului UE”[10]. Se poate spune că legislativul şi executivul comunitar nu sunt conectate decât ca succesiune temporală: alegerea din cinci în cinci ani a unui nou Parlament European este urmată de formarea unei noi Comisii Europene, însă componenţa executivului nu este legată de majoritatea parlamentară, cum este cazul alegerilor naţionale. Tratatul de la Lisabona încearcă să politizeze în premieră acest proces, modificând modalitatea de alegere a Preşedintelui Comisiei: nominalizarea acestuia de către Consiliu trebuie să „ţină cont de rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European”[11], iar acest candidat trebuind să fie ales de PE cu majoritatea calificată a membrilor săi[12].
Alegerile parlamentare din România se desfășoară într-un context cu totul aparte. Rezultatele vor fi influențate decisiv de pandemia COVID-19. Un context particular poate determina compoziția politică a Parlamentului României pe un termen care nu poate fi estimat, dat fiind că instabilitatea este o caracteristică a sistemului politic autohton. Însă votul celor care gândesc în perspectivă, anticipativ, este mult mai important decât al celor care aleg în funcție de evoluțiile pe termen scurt (pandemia de coronavirus).
Alegerea rațională, într-o asemenea situație, devine foarte importantă. Pandemia este un factor de circumstanță, care va produce anumite efecte pe termen lung, dar problemele structurale ale țării vor rămâne aceleași. Politicile publice în domeniile esențiale pentru buna guvernare vor influența, pe termen lung, agregarea preferințelor electorale.
Următoarele alegeri pantru Parlamentul European vor avea loc în 2023, iar pentru Parlamentul României, în 2024. Este foarte posibil ca viitoarea competiție pentru accesul în legisdativul european să cântărească mai mult în confruntările dintre partide pe plan intern. Europenizarea politicii este un fenomen în plină desfășurare, iar miza este calitatea democrației Uniunii, în sensul includerii cetățenilor în procesul decizional, în mod direct sau indirect.
Cultura politică reflectă fidel relațiile dintre național și european. La clivajele deja existente, s-a adăugat și separația dintre pro-europeni și anti-europeni. Ungaria și Polonia sunt exemple grăitoare, dar nici România nu este departe. Însă nu raportul dintre costuri și beneficii îi determină, pe foarte mulți, să aleagă una dintre cele două tabere, ci accesul la informații corecte și complete. Denaturarea adevărului și manipularea determină, din păcate, formarea opțiunilor politice la o scară destul de mare.
Climatul politic este destul de imprevizibil. Nu știm cum vor evolua partidele populiste europene. Vedem că în România, alături de partidele mari, câteva formațiuni mici sunt prezente în spațiul public și recurg la un discurs de tip populist, fără a avea programe de guvernare coerente, pentru că scopul lor este de a obține mandate în Parlament și de a înclina balanța în confruntarea dintre Putere și Opoziție. Acest mod de a face politică nu se poate reflecta însă în Parlamentul European, decât dacă populiștii se vor menține ca forță activă pe termen lung.
În concluzie, cultura politică și raporturile dintre partide la nivel național pot avea consecințe asupra ierarhiei formațiunilor din România, la viitoarele alegeri pentru Parlamentul European, însă nici relația inversă nu este exclusă. Eșecul de anul trecut al populiștilor de a forma un bloc omogen în Parlamentul European, naționalismul dus la extrem au favorizat partidele tradiționale, iar România nu face excepție. Este dificil de anticipat care va fi spectrul ideologic peste următorii patru sau cinci ani, dar clivajul pro- și anti-europeni va menține disputa dintre partide la cote ridicate.
[1] Isabelle Hertner, „Are European Election Campaigns Europenized? The Case of the Party of European Socialists in 2009”, Government and Opposition, vol. 46, no.3 (2011), p. 321; pentru o argumentaţie asupra derulării campaniilor electorale europene preponderent la nivelul fiecărui stat a se vedea Peter Mair, „The limited impact of Europe on National party system”, West European Politics, 4 (2000), p. 27-51.
[2] Julien Navarro, Les deputées européens et leur rôle, Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles, 2009, p. 13.
[3] Olivier Costa, „Quelles lecons tirer du manque d’harmonisation des modes de scrutin aux elections europeennes?”, în Delwit, Pascal, De Waele, Jean-Michel (coord.), Le monde de scrutin fait-il l’election?, Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles, 2000.
[4] Simon Hix, Michael Marsh, „Second-order elections plus pan-European political swings : An analysis of European Parliament elections across time”, Electoral Studies, 30 (2011), p. 4.
[5] Decizia Consiliului 2002/772/EC, Euratom, din 25 iulie 2002 si 23 Septembrie 2002, amendând Actul privind alegerea reprezentanţilor din parlamentul European prin vot direct universal, anexat Deciziei 76/787/ECSC, EEC, Euratom, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32002D0772:en:NOT
[6] Simon Hix, Sara Hagemann, „Could Changing the Electoral Rules Fix European Parliament Elections?”, Bruxelles, 2008, p. 4, lucrare prezentată Comisiei de Afaceri Constituţionale din Parlamentul European la 26 martie 2008, http://personal.lse.ac.uk/hix/Working_Papers/Hix_Hagemann-Can_EP_Elections_Be_Fixed-14Jan09.pdf
[7] Parlamentul European, http://www.europarl.europa.eu/parliament/expert/displayFtu.do?id=74&ftuId=FTU_1.3.4.html
[8] Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, Versiunea consolidată, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, J.O. C202, art.22.
[9] David Farrell, Roger Scully, Representing Europe’s Citizens: Electoral Institutions and the Failure of Parliamentary Representation, Oxford, Oxford University Press, 2007.[10] Hix, Hagemann, „Could Changing”, 3.[11] Hix, March, „Second order elections”, 5.
[10] Mark Franklin, Sara Hobolt, „The legacy of lethargy: How elections to the European Parliament depress turnout”, Electoral Studies, 30 (2011) : 68.
[11] Tratatul privind Uniunea Europeană, Versiunea consolidată, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, J.O. C202, art. 17.7(1).
[12] Corina Turşie, „Parlamentul European şi Tratatul de la Lisabona. UE către un regim parlamentarizat?”, Sfera Politicii, 147 (2010)
