În acest interviu cu Ciprian Apetrei, profesor de filosofie și jurnalist, stabilit în Franța, discutăm despre cum filosofia poate să ne ajute în a naviga în această lume inundată de fake news. Aflăm că filosofia nu este doar fascinantă, dar și utilă. Domnul Apetrei colaborează cu mai multe publicații din România. Este fondator al platformelor independende de jurnalism Marginalia și RoZoom Press. De asemenea, este autorul volumului de povestiri L’Homme à sa fenêtre.

Dragoș Tîrnoveanu: Dl. Apetrei, odată cu proliferarea internetului și volumul de informații la care suntem expuși zilnic a crescut exponențial și odată cu el și fenomenul fake news. Prin definiție, fake news este un fenomen extern la care expus un individ sau un grup de indivizi. Cum se împacă conceptul de solipsism cu cel al realității obiective, sau facts, un termen des folosit și în interminabilele discuții politice? Unde se situează, daca există, granița dintre adevărul obiectiv și limita cunoașterii individuale?

Ciprian Apetrei: Discuția este veche și complicată. Ce pot să știu? este una din întrebările fundamentale ale filosofiei. Cum pot fiu sigur că opiniile mele sunt adevărate? Cum pot să discern între ceea ce pare a fi adevărat și ceea ce este adevărat? Este posibilă o cunoaștere obiectivă a subiectului și a lumii?

Solipsismul ne aduce aminte că putem fi siguri doar de propria realitate, nu și de cea a lumii exterioare și a celorlalți, care ar putea fi iluzii ale gândirii noastre sau proiecții mincinoase ale altcuiva. O tema filosofică reluată în literatură științifico-fantastică și de anticipație.  Din ce în ce mai actuală această temere. Dacă trăim într-un Matrix, și ceea ce credem că ne înconjoară este o iluzie?

Trecând aceste întrebări în domeniul epistemologiei informației, suntem într-o zonă a nisipurilor mișcătoare. Fake-news este o manipulare a cititorului, a consumatorului de informație, mai mult dacat o știre propriu zis falsă. Este deci greu de aplicat teroria clasică a cunoașterii, cea a adevărului corespondență, prin care verificăm că informația corespunde întru totul cu realitatea la care se referă. Presa are din ce în ce mai puțin rolul de informare, din păcate. Din ce în ce mai mult informația este doar un pretext pentru a impune consumatorului o anumită opinie. Pe care acesta se prezumă că o așteaptă.

Atunci se aplică, într-un mod sofistic, teoria adevărului coerență. Informația va fi prelucrată astfel încât ea să confirme o percepție a publicului țintă și să evite, cu orice preț, să îl contrarieze. Publicul devine un cosumator leneș, care nu este în stare să mai mestece singur și primește un fel de piure pentru bebeluși. Odată căzut în capacana acestui joc, nici nu va mai căuta informația, iar comoditatea consumului îl va transforma într-un prizonier.

Avem atunci un al treilea criteriu al adevărului, cel al pragmatismului. Adevărul nu va mai fi evaluat după un criteriu exterior, obicetiv, ci după unul subiectiv, al folosului pe care mi-l a aduce. În acest caz, discuția despre fake news și facts încetează. Orice va fi permis. Este ceea ce se mai numește lumea post-adevăr. Pur și simplu acesta nu mai este o valoare în sineși ne vom lipsi deci de el, chiar dacă nu o recunoaștem deschis.

Un exemplu recent din presă: o fotografie cu o fetiță care plângea  pentru că a fost despărțită la granița americană de părinții ei a devanit virală. Percepția publicului a fost că Donald Trump este un monstru pentru că face așa ceva. Fotografia a făcut turul lumii în câteva ore. Apoi s-a aflat că măsura separării familiilor la graniță exista dinainte de Trump. Apoi s-a aflat că fetița din fotografie nu fusese separată de nimeni, nu avea nici o legătură cu situația descrisă. Foarte puține dezmintiri au fost date, iar un directror de ziar important a spus că „oricum, fotografia și-a făcut treaba, noi asta căutam, un suport vizual de impact, ne este indiferent dacă este adevărat”.

Cred că vom vedea din ce în ce mai des această abordare, în care informația va fi pliată pe o percepție, iar căutarea adevărului nu va mai avea valoare în sine.

D.T: În cartea sa, Lebăda Neagră, dar și pe parcursul volumului său, Incerto, autorul Nassim Taleb vorbește despre eroarea confirmării. Pe scurt, identificăm într-un fenomen sau informație la care suntem expuși elemente care să ne confirme ceea ce știm sau credem că știm deja. În cazul fake news, acestea sunt de multe ori construite pentru a se folosi de această tendință. Concret, cum am putea să ne formăm o igienă epistemologică, astfel încât să fim mai conștienți de eroarea confirmării și să o combatem atunci când citim o știre?

C.A: Trebuie să ne dorim acest lucru, în primul rând. Din cercul vicios de care vorbeam mai sus este greu de ieșit. Există o complicitate a publicului și a presei pentru a se preda comodității. Dacă pentru mine căutarea adevărului este prea dificilă, nu voi face efortul care este necesar. Întrebarea care ar trebui să ne urmărească este De ce nu sunt contrariat? De ce informațiile par a fi făcute pentru mine, sunt ușor de mestecat și nu îmi provoacă eforturi cognitive.

Ne obismuim din ce în ce mai mult cu un conformism de grup, încât practic mesajele trec peste filtrul gândirii noastre. Am putea numi asta o pre-aprobare de principiu, care ne adoarme spiritul critic. Cetățeni, gândiți!, este o pancartă pe care nu o vedem la mitinguri, spuneau cei de la Divertis, în anii `90. Să ne amintim că în acea perioada puteai fi linșat dacă te îndoiai de anumite surse oficiale de informare.

Soluția este ca o parte semnificativă a publicului să devină un consumator atent și critic. Un coșmar pentru majoritatea celor care practică astăzi jurnalismul de massă. De aici și un divorț al unei minorități exigențe a publicului, care s-a orientat spre publicații on-line unde se practică un fel de publicistică alternativă, unde sursele de informare nu sunt neapărat jurnaliști, în sensul clasic al termenului. Să sperăm că acest standard ridicat va fi contagios. Nu sunt foarte optimist, însă.

Același Taleb ne vorbește și despre eroarea narativă, tendința de a împacheta o informație într-o poveste, care prin definiție denaturează conținutul acelei informații. Taleb lovește în jurnaliști și analiști pe această temă, spunând că narațiunea care împachetează informația are un rol comercial și diluează sensul informației transmise. Este clar că nu este un fan New Yorker. Cum am putea să folosim tehnici narative atunci când scriem o analiză despre un subiect de politică externă, de exemplu, și în același timp să minimalizăm pe cât posibil denaturarea subiectului?

C.A: Are perfectă dreptate. Denaturarea subiectului nu mai este considerată ilicită. De fapt, informația este doar un pretext pentru narațiune, informația are doar valoarea pe care i-o dăm prin spin. Realitatea nu există, doar povestirea noastră. De aceea regula terțului exclus pare să fie ea însăși exclusă. Putem citi două știri contradictorii despre același subiect și ambele să fie, în același timp, adevărate și false. Este un fel de a ne alege adevărul, pe care nici o informație nu va reuși să ni-l schimbe.

Se vede asta foarte bine în reflectarea mediatică a pandemiei. În funcție de țară, știrile sunt diferite. Aceleași date ne vor spune lucruri bune despre o țară care ne place, din punct de vedere politic, și lucruri rele despre o țară cu un regim politic pe care îl detestăm. Le putem prezenta în orice fel, oricum avem concluzia pusă înaintea datelor. Aceste filtre narative vând bine și sunt ușor de folosit. La ce bun să mai căutăm adevărul, atunci?

Circulă o glumă foarte reușită în aceste zile. De vină pentru îmbolnăviri este în America Trump, în Anglia Johnson, în Franța virusul și în România populația.

D.T: În cadrul videoconferinței RoZoom pe care am sustinut-o împreună, tot pe tema fake news, ați adus în discuție Mitul peșterii și nu pot să nu mă gândesc la lumea bulelor (în special în social media) în care trăim, bule în care se adună indivizi cu aceleași convingeri, de exemplu bula liberalilor versus bula conservatorilor. Cum putem să facilităm schimbul de informații între aceste bule, având în vedere că, spre deosebire de prizonierul eliberat din alegoria lui Platon, nici una din bule nu poate să fie sigură că vede realitatea?

C.A: Ne putem întoarce la solipsism, ca o modalitate de a explica construcția identitară. Am avea un solipsism de grup, în acest caz. Celălalt nu există decât ca să mă contrarieze. În acest caz este normal să îl resping. Îmi voi construi identitatea în opoziție cu el. Este o reluare a temei barbarului, față de care omul civilizat nu poate decât să se apere. Realitatea celuilalt este o iluzie periculoasă. Celălalt este alter alter, străinul cel periculos.

Cum să te întorci atunci către Celălalt? Cum să consideri că dialogul cu el are o valoare? De ce să ieși din confortul propriei bule? Este un efort cu rezultate imprevizibile. Cât timp rămânem între cei de aceleași opinii, mai bine zic cei care ne împărtășesc paradigma, suntem în siguranță. Nu ne expunem riscului de incertitudine.

Celălat ca aproape al meu, celălat de care am nevoie, celălat cu care îmi voi găsi puncte comune, este greu de căutat. Celălalt ca alter ego, o ființă care îmi seamănă. Pentru asta trebuie să îmi conștientizez o lipsă, trebuie să caut o împlinire a ei în exteriorul meu. Ori solipsismul de grup tocmai asta mi-a promis, că tot ceea ce am nevoie să știu este deja la dispoziția mea.

Ne trebuie, așadar, curaj în asumarea unei fragilități identitare. Trebuie să intrăm în rolul prizonierului eliberat. Mai exact, să fim un prizonier care se eliberează singur. Iar pentru asta trebuie ca adevărul să aibă o valoare în sine pentru noi, iar căutarea lui să să ne devină motivație.

D.T: La final, aș vrea să vă întreb cum vedeți rolul filosofiei în societate, în sens practic? De multe ori, filosofia este percepută drept o nișă îngustă de studiu, asociată cu gandirea unor oameni de mult plecați din lumea aceasta, fără un rol practic. Poate să fie filosofia aplicată în viața de zi cu zi?

Filosofia este o modalitate foarte bună de maturizare intelectuală. Este un acompaniator al formării cognitive, o parte importantă a educației. Cu fiecare nouă existență, ne reîntoarcem la marile probleme ale lumii. Ce pot să sper? Care este raportul corect între Stat și cetățean? Ce este binele? Am vorbit deja despre Ce pot să știu? Kant spunea că principala întrebare a filosofiei este Ce este omul? , altfel spus Cine sunt?

Principalul avantaj al practicării filosofiei este dezvoltarea gândirii critice. De aceea toate regimurile totalitare au urât filosofia. Cetățenii liberi și în căutarea înțelepciunii sunt cetățeni autonomi și critici. Ceea ce ne dorim și nouă, ceea ce le dorim și tinerilor de toate vârstele. De aceea modelele pedagogice filosofice, Socrate sau Epicur, sunt și vor fi de actualitate. Vă recomand să citiți cartea Socrate în blugi, o foarte bună introducere în filosofie, scrisă de profesorul Laurențiu Staicu.  Avem nevoie să ne înțelegem, avem nevoie să înțelegem lumea în care trăim, avem nevoie să îl înțelegem pe Celălalt, iar practică filosofiei ne poate ajuta în acest sens.

Filosofia este și o formă de terapie. Există consiliere filosofică, o modalitate practică de a ne ajusta viața la gândire, de a ne împăca cu noi înșine cu ajutorul textelor filosofice. La orice vârstă. Filosofarea are deci rol vindecător, clarificator și, într-un fel, soteric. Vă recomand, pentru mai multe detalii, cartea lui Lou Marinoff Mai mult Platon,  mai puțin Prozac.

Limbajul filosofic poate să sperie, dacă veți începe studiul cu o carte de Hegel sunt șanse mari să nu înțelegeți nimic. Câteodată și profesorii sperie tinerii atunci când le vorbesc despre istoria ilustră a acestei dicipline, folosind o terminologie specializată foarte complicată.

În filosofie vom găsi, dacă avem răbdare să căutăm și avem un ghid priceput, multe povești folositoare. Precum Mitul peșterii, despre care am vorbit în acest dialog. O poveste despre cunoaștere și libertate, de acum peste 2000 de ani, căruia i se găsesc mereu noi adaptări, cum este cea a fake-news-urilor. Predau de peste 20 de ani această poveste, fiecare generație de elevi sau studenți i-au găsit alte modalități de folosire.

Suntem ființe curioase, dornice de cunoaștere, prin urmare practica filosofiei este perenă.