Fenomenul „Black Lives Matter” a confirmat încă o dată că modul de acțiune al maselor, în urma îndelungatelor acumulări de tensiuni și frustrări, este imprevizibil și în continuă expansiune. La fel de adevărat însă, se poate ajunge la o curbă evolutivă a acestui conflict social, al cărei capăt însă nu poate fi apreciat cu exactitate. Ar putea fi alegerile prezidențiale din toamna acestui an, dar,  la fel de bine, aceste mișcări de stradă pot continua până când va interveni acel declic așteptat de promotorii revoltelor și de contestatari. După cum a existat o „picătură care a umplut paharul” când protestele au izbucnit, ele se pot încheia la fel de brusc: fie ca urmare a unei decizii politice de nivel înalt care să corespundă revendicărilor, fie se vor stinge datorită cursului evenimentelor imprimat de mass media, care joacă un rol foarte important în acest joc.

Protestele din Statele Unite arată la exterior un caracter rasial, însă tipologia lor este de natură socială, în profunzime. Nu de puține ori s-a arătat cu degetul asupra diferențelor dintre americani în privința nivelului de trai, iar în acest context clivajul albi-negri nu mai este la fel de relevant. Există segregare socio-economică în rândul albilor, după cum avem de-a face cu negri bogați și săraci, ce-i drept în mai mică măsură în cel de-al doilea caz. Însă clivajul rasial nu se suprapune perfect cu cel socio-economic. Argumentele celor care militează pentru egalitatea dintre albi și negri sub aspectul nivelului de trai sunt întemeiate, dar plasate sub umbrela corectitudinii politice și a rigidității ideologice, ducând astfel la atitudini și comportamente care țin de regimurile nedemocratice. Radicalizarea planează asupra spectrului social-politic american. În această situație, SUA nu mai pot oferi un model democratic suficient de capabil pentru a controla disensiunile interne, structurale.

Fareed Zakaria previziona în 2003 democrația neliberală, concluzionând că o dispersare prea mare a puterii politice în corpul social are ca efect tocmai îndepărtarea de idealul libertății. Autorul demonstrează că democrația trebuie însoțită de liberalismul constituțional pentru a fi funcțională și că democratizarea înțeleasă ca dispersie maximă a puterii în societate poate ascunde pericole neprevăzute pentru libertatea individuală. Actualizându-l pe Alexis de Tocqueville, Zakaria arăta că orice persoană are dreptul să facă uz de libertatea sa exclusiv în limitele consacrate de obiectivul asigurării binelui colectiv. Libertatea este astăzi unul dintre fundamentele acțiunii individuale și ale economiei de piață, dar cazul american provoacă la noi discuții asupra unui alt concept la fel de notoriu, cel al egalității de șanse.

Cei doi termeni, care stau la temelia democrației, pot fi instrumente pentru analiza protestelor actuale din Statele Unite. Black Lives Matter și puterea guvernamentală au viziuni diferite: în timp ce primii susțin justiția socială, accesul egal la resurse și nediscriminarea, guvernul  promovează egalitatea în fața legii, fără a aminti prea mult despre segregare. Libertatea nu are sens fără egalitate în drepturi politice, dar în același timp domeniul economic, care dictează practic în viața cotidiană, este la fel de sensibil la mutațiile din sfera politică. Asigurarea accesului egal la resurse calmează tensiunile sociale și contribuie la atenuarea clivajelor. Bineînțeles, egalitatea punctelor de pornire nu înseamnă automat și egalizarea punctelor de sosire, întrucât abilitățile oamenilor de a utiliza aceste resurse diferă.

O incursiune în istoria SUA aduce lumină în această interpretare. În volumul său, Zakaria atrăgea atenția că „mai ales americanii au probleme în observarea tensiunii dintre democrație și libertate, deoarece ea nu este o temă dominantă a istoriei lor – cu o singură, uriașă excepție. Sclavia și segregația au fost prezente în sudul Statelor Unite în timpul unui regim democratic. De la întemeierea republicii, oponenții sclaviei s-au confruntat cu problema că majoritatea votanților sudiști o apărau cu pasiune” (2009, p. 20). Americanii de atunci nu asociau democrația cu egalitatea socială sau rasială. Eliminarea criteriului rasial pentru accesul la libertățile politice și economice nu s-a realizat prin consens popular sau prin decizia unei majorități, cum se întâmplă în regimurile democratice: „În cele din urmă, sclavia a dispărut nu datorită unui referendum, ci pentru că forțele Nordului le-au învins pe cele sudiste”, așadar s-a impus punctul de vedere al taberei câștigătoare, greu de digerat de către învinși chiar și în ziua de astăzi. „Legislația lui Jim Crow, care a succedat în Sud sclaviei, a fost abolită în anii ’50 și ’60, dar nu de către democrație, ci în ciuda acesteia”. Ponderea Executivului, ramură a puterii reînnoită periodic prin numire și nu prin alegere, a fost semnificativă în momentele decisive din istoria democrației americane: „Chiar dacă ultimul document care consfințea emanciparea, Civil Rights Act din 1964, a fost promulgat de către Congresul Statelor Unite, toate momentele premergătoare acestuia au avut loc prin decizia executivului – în cazul desegregării forțelor armate – sau prin hotărârea Curții Supreme de Justiție – în cazul desegregării școlilor. În cea mai mare tragedie a Americii, libertatea și democrația s-au aflat deseori în conflict” (Zakaria 2009, p. 20).

A fost așadar nevoie de utilizarea instrumentului constituțional pentru a aduce democrația americană mai aproape de o versiune acceptată de categoriile sociale, etnice și rasiale defavorizate, pentru că o decizie prin referendum ar fi prezentat riscul de a nu confirma obiectivele avute în vedere, și anume eliminarea segregării și deschiderea către egalitate de șanse. Este foarte probabil ca, în situațiile amintite mai sus, legiuitorii să fi avut în vedere și opțiunea majorității pentru menținerea segregării. Deciziile luate cu majoritate, prin apelul la populație, nu se dovedesc totdeauna cele mai oportune; în acest caz, un referendum pe tema egalității rasiale ar fi putut avea un rezultat defavorabil negrilor, așa că s-a preferat democrația constituțională. Într-o situație asemănătoare, Brexit-ul a dovedit că apelul la decizia populară este în consonanță cu voința partidelor tradiționale britanice, a establishment-ului, dar rezultatul nu este totdeauna cel așteptat: convins fiind că cetățenii vor respinge ieșirea din Uniunea Europeană, premierul britanic David Cameron a convocat un referendum pe tema respectivă, iar votul final a fost cu totul împotriva așteptărilor sale… Iată de ce, încă o dată, democrația constituțională se poate dovedi, în situații de criză, o soluție preferabilă deciziei populare.

Alunecarea Statelor Unite către democrația neliberală a devenit vizibilă însă, pe parcursul celor patru ani de mandat prezidențial ai lui Donald Trump. Venit din mediul de afaceri, în care nu există nicidecum o distribuție echitabilă a puterii, deciziile fiind luate de cei mai potenți financiar, Trump a adoptat o politică populistă ascunsă în spatele unui slogan agreat de acei americani „autohtoniști”, de religie protestantă, adepți ai capitalismului în forma sa pură. Sloganul „Make America great again” era conceput pentru cei care susțineau primatul individualismului în dauna colectivismului, pentru cei avantajați de clivajele economice și sociale, dar în aceeași măsură exploatând resentimentele unei părți a americanilor față de negri. Mișcarea „Black Lives Matter”, dincolo de exagerările sale sesizate la timp și denunțate de mulți intelectuali, este una cu caracter reactiv nu numai la politica președintelui,  dar și la atitudinile față de populația de culoare. Este un conflict latent, care se manifestă exploziv ori de câte ori se găsesc pretexte.

Filosofia politică a mișcării „Black Lives Matter” este comparabilă cu cea practicată în Europa Răsăriteană în anii 1950, când elita comunistă a ordonat egalizarea tuturor straturilor sociale, în mod cu totul arbitrar, fără a evalua starea societăților comunizate și fără a redistribui echitabil resursele. A fost o politică răzbunătoare, o pervertire a democrației denumită „populară”, iar în același timp puțini aveau curajul să afirme public că bunurile produse de populație și serviciile publice erau extrase abuziv de o elită coruptă și folosite aproape exclusiv în beneficiul acesteia. Încă de la început, mișcarea „Black Lives Matter” a căzut în extreme, acționând reactiv și nu constructiv. Mai oportun ar fi fost dialogul cu instituțiile și ajungerea la politici publice care să rezolve măcar o parte din inechitățile invocate, în numele cărora opere de artă au fost vandalizate, secvențe din filme de valoare consacrată au fost cenzurate, iar în spațiul public au apărut mostre de gândire totalitară.

Nu numai Statele Unite ale Americii au nevoie de un restart în politică și de adaptarea modelului democratic la cerințele unei civilizații în continuă dezvoltare tehnologică. Lumea democratică are nevoie de educație politică și informațională, pentru a face alegeri în deplină cunoștință de cauză. Un mesaj electoral nu coincide cu un program politic, iar votul final necesită o analiză critică minimală a ofertei candidaților. Rămâne de văzut dacă tentația autoritar-populistă are o contra-ofertă pe măsură, pentru a scoate democrația din starea pervertită în care se află. Dincolo însă de aportul indiscutabil al cetățenilor, constituționalismul face diferența între democrație și totalitarism, între decizia politică având fundament legal (originat în voința majoritară a populației), și decizia bazată pe arbitrar și pe voința personală a liderului. Rezolvarea problemelor invocate de „Black Lives Matter” se poate face prin mijloace constituționale, evitând violența și tensiunile care, în momentul de față, au ajuns să fie glorificate și considerate legitime de cei care preferă răzbunarea în detrimentul negocierii și dialogului.