Miruna Cajvaneanu (Twitter @cmiruna) este stabilită de 20 de ani la Roma, unde a absolvit Stiinte Politice la universitatea “La Sapienza”. Este jurnalist, blogger, fondator al site-ului Iromeni.com, dar și corespondent Hotnews.ro.

Dragoș Tîrnoveanu: Miruna, voi merge direct la miezul problemei: care este evaluarea ta asupra situației din teren, din Italia, mai departe de informațiile pe care le consumăm din presă? Cât de profundă este criza și cum stă populația Italiei, din punct de vedere al moralului? Ne poti împărtăși o poveste individuală de acolo, care să pună în lumină ceea ce trăiesc italienii în aceste momente?

Miruna Cajvaneanu: De câteva zile, începem să vedem mici semnale pozitive. Chiar dacă numărul deceselor a atins valori tragice, specialiştii spun că avem o încetinire a curbei epidemice, deci infecţiile nu mai cresc în acelaşi ritm îngrijorător. Un alt exemplu:  azi (29 martie), numărul pacienţilor în terapie intensivă era de 3906, cu o creştere de 50 de pacienţi în cele 24 de ore precedente, faţă de 124 – datele comunicate pe 28 martie.

De obicei, se vorbeşte despre Italia ca un întreg, dar în ceea ce priveşte criza sanitară, situaţia nu este deloc omogenă. Aproape jumătate din cazuri le avem în Lombardia, cea mai lovită regiune (circa 41.000 ce cazuri din 97.700). Aici, precum şi în alte regiuni precum Emilia Romagna sau Veneto, avem oraşe unde situaţia este dramatică, cum ar fi oraşul Bergamo, care a devenit un simbol trist al epidemiei. Imaginile camioanelor militare care transportă sicriele către crematorii din alte oraşe, au fost transmise de toate televiziunile. Doar la Bergamo au fost înregistrate mai multe cazuri ca în toată regiunea Veneto, deci presiunea asupra sistemului sanitar este enormă.

De aceea, exact aici, în spitale, în clinicile private, în casele de bătrâni din nordul Italiei, se poate măsura dimensiunea crizei. E un tsunami care a afectat în primul rând sistemul sanitar, doctorii, asistenţii, personalul medical din prima linie. Peste 50 de medici şi-au pierdut viaţa (până pe 28 martie, la o săptămână şi jumătate de la începutul crizei). Sunt numeroase mesajele video înregistrate de medicii din spitalele din nord, care circulă pe reţelele sociale: apeluri de a primi ajutor şi susţinere, spun că se simt abandonaţi, că nu au echipametne de protecţie. Am scris (pe Hotnews) despre două asistente românce din nord, din Lombardia, care au povestit situaţia dramatică pe care o trăiesc. Una din ele a fost infectată în clinica unde lucra, nu aveau echipamente de protecţie adecvate.

În alte regiuni, situaţia este diferită, cifrele sunt mai mici. Autorităţile se temeau că vor fi identificate focare noi în centrul şi sudul Italiei, dar, deocamdată, cele identificate au fost izolate.

La Roma (3 milioane de locuitori), unde trăiesc eu,  avem mai puţin de 2000 de cazuri (mai puţin de o pătrime faţă de Bergamo (care are 120.000 de locuitori). S-au pregătit trei structuri spitaliceşti dedicate Covid 19.

Aşa cum situaţia pe regiuni e diferită, e diferit şi modul în care este percepută criza, la nivelul populaţiei. Se oscilează între sentimente de tristeţe, anxietate, frică, panică pe de o parte, dar pe de altă parte frustrare, confuzie faţă de măsurile impuse de distanţare socială, îngrijorarea – reală – cu privire la situaţia economică, la pierderea locului de muncă.

Sunt şi cei din categoria neîncrezătorilor, care întreabă de exemplu pe reţelele de socializare dacă au în listă prieteni care au „cunoscut o victimă a virusului”. Din păcate, multe răspunsuri printre utilizatorii din nord arată dimensiunea crizei: sunt mulţi care au prieteni sau rude în spital, în situaţie gravă, sau decedate.

Interesante sunt rezultatele unui sondaj realizat acum câteva zile printre italieni: cei mai mulţi se tem că măsurile restrictive vor fi prelungite nejustificat (60%), faţă de „doar” 27% care se tem că ar putea fi infectaţi cu noul coronavirus.

Cred că cel mai mare impact emoţional asupra populaţiei l-au avut momentele când s-a cântat la balcoane imnul, imaginea camioanelor militare de la Bergamo şi imaginea Papei care se roagă singur în piaţa Sf. Petru, sub ploaie. Momente care te cutremură, pe care nu le uiţi, indiferent dacă eşti italian sau dacă Italia e ţara ta adoptivă.

O poveste individuală? Aş alege două situaţii pentru a descrie cum se trăieşte în Italia, pe timp de pandemie. Pe de o parte povestea prietenei mele, A., asistentă în nord la o clinică privată, care s-a infectat la locul de muncă. Am ţinut legătura cu ea din 22 februarie, din primele zile ale epidemiei. Mi-a povestit zi de zi cum lucrează sub presiune, cu pacienţi suspecţi, ulterior confirmaţi ca fiind infectaţi. Fără echipamente adecvate de protecţie, fără a fi testaţi. Într-o zi am auzit-o la telefon răguşită, mi-a spus că pentru prima oară în cariera ei, de peste 35 de ani, a plâns, doborâtă de valul responsbailităţii şi al volumului de muncă. Apoi, după două zile, a făcut febră, a leşinat în casă, a fost internată. Câteva zile în care nu am avut noutăţi de la ea, ştiam de la soţul ei că i-au pus mască cu oxigen. M-am rugat să se facă  bine. Din fericire, şi-a revenit, a învins boala, alaltăieri am vorbit cu ea şi mi-a spus că în acele momente îţi dai seama cât e de importantă sănătatea, cum poţi să te bucuri de lucruri care până ieri păreau banale.

A doua situaţie, sau poveste, e simbolică pentru a înţelege un concept fundamental: rezilienţa. Fac parte dintr-o asociaţie de la Roma care se ocupă de cultivarea lecturii şi scrierii autobiografice. Vârsta medie e de 70 de ani, din asociaţiei fac parte foşti profesori de literatură italiană, foşti bibliotecari, chiar funcţionari, marea majoritate la pensie. Încă din primele zile după ce s-a decretat lockdown, au început să facă un mailing group cu „jurnale de pandemie”. Sunt pensionari care de obicei sunt foarte activi, autonomi şi se regăsesc pentru prima oară în condiţia de a sta departe unii de alţii, de a nu putea ieşi pentru un cappuccino cu cornetto la bar, pentru a lua cărţi în bibliotecă, pentru a face piaţa, sau a studia cu nepoţii.  E minunat să citeşti jurnalele fiecăruia şi detalii despre noile rutini cotidiene, cu certititudinea că viaţa îşi va relua făgaşul şi că din orice situaţie de criză, se poate învăţa o lecţie.

D. T.: Cum trece comunitatea română din Italia prin pandemie? Sunt mai vulnerabili românii la efectele aceste crize, în special cele economice? Cum văd românii din Italia măsurile luate în țară?

M. C.: Da, răspunsul este fără îndoială, da. Încă de la începutul epidemiei, când au fost „închise” primele localităţi – focare-, mulţi români au intrat în panică. Sunt familii care au plecat către România chiar înainte ca poliţia să pună filtre la ieşirea din localităţi precum Codogno etc. Fie că au considerat că ar fi mai protejaţi în România, fie că şi-au dat seama că nu vor avea de lucru, mulţi şi-au luat maşinile, familia şi au plecat. La fel, când s-au închis şcolile.

Au fost şi sunt categorii mai vulnerabile, cum ar fi angajaţii în hoteluri sau îngrijitoarele, unii au rămas efectiv în stradă.

O altă categorie lovită în plin de criză este cea a angajaţilor la negru, care nu beneficiază de ajutoarele puse la dispoziţie în primă fază de guvern (indemnizaţii de 600 de euro etc) Abia acum,  guvernul Conte a promis că va include în lista celor care vor fi ajutaţi şi angajaţii la negru, persoanele fără contract sau cu contracte expirate, îngrijitoarele etc. Încă nu ştim cum va fi aplicate şi distribuite aceste indemnizaţii „pentru situaţii de urgenţă”.

Toţi suntem afectaţi de criza economică. Am prieteni care lucrează în sectorul hotelier, în construcţii, asistenţă bătrâni, în restaurante. Cei care sunt pe cont propriu au pierderi de mii de euro, alţii trăiesc din economii, calculează banii necesari pentru chirie, facturi, cheltuieli pentru mâncare.

Deci, chiar şi cei care şi-au fixat aici „rădăcinile” de ani de zile, sunt afectaţi, poate mai mult decât italienii, care pot conta deseori şi pe ajutorul părinţilor care au pensii, au apartamente în proprietate personală şi prin urmare mai puţine cheltuieli.

Un aspect mai puţin evident, dar de vulnerabilitate: multe familii de români sunt „împărţite” între Italia şi România. Pe mulţi criza i-a surprins în momentul în care membrii unei aceleiaşi familii erau separaţi, de exemplu tatăl la muncă în Italia, mama cu copiii mici în România. În moment de criză, situaţiile de despărţire pot deveni dramatice.

Şi noi, cei care avem familiile aici şi mergem acasă vara, să ne vedem părinţii, suferim când ştim că suntem departe de cei dragi. Sufăr când mă gândesc că aş vrea să fiu alături de părinţii mei, care sunt la pensie şi ştiu că nu pot să-i ajut cu cumpărături, să le fiu alături. Singurul moment de panică pe care l-am avut de când a început epidemia, a fost legat de faptul că li s-ar putea întâmpla ceva sau ar putea avea nevoie de ajutor şi eu nu as putea să le fiu alături.

Cum văd românii din Italia măsurile luate de autorităţi? Au fost mai multe momente cheie. Când presa din România vorbea de aceia care s-au întors, unii chiar din zonele roşii, în Italia a fost un val de apeluri de a rămâne în Italia, iar pentru cei care sunt constrânşi să se întoarcă, să respecte izolarea. Pentru a nu pune în pericol pe cei de acasă. Atunci, mulţi români din Italia au cerut autorităţilor să asigure respectarea carantinei. Din păcate, din cauza unor inconştienţi care nu au respectat izolarea, s-a creat o „fractură” între diasporă şi cei de acasă, pe lângă situaţii periculoase de transmitere a infecţiei.

Ulterior, cel mai des am văzut apeluri ca autorităţile să adopte cât de curând măsurile din Italia. „Staţi în casă, nu avem în România sistemul sanitar care e în Italia!”

Cel mai ciudat pentru unii dintre noi a fost să primim telefoane de la cei din ţară, care ne sună îngrijoraţi să ne întrebe cum suntem, să avem grijă de noi. Ei văd la televizor în România ştiri apocaliptice, cu titluri alarmiste, informaţii scoase din context sau complet greşite. E vorba de o pandemie: Italia a fost lovită prima, dar din păcate nicio ţară nu este complet pregătită pentru o situaţie similară. România şi celelalte ţări trebuie să înveţe lecţia italiană, mai ales din greşeli. Ne amintim că, în februarie, cu câteva zile înaintea declanşării crizei, Conte declara că „situaţia e sub control”.

D. T.: Poate mai mult decât oricând, jurnaliștii au o responsabilitate enormă de a combate așa numită infodemie, definită de OMS prin valul de informații false, diseminate în spațiul digital și nu numai, vizavi de această criză. Cum evaluezi nivelul infodemiei în Italia și ce fac jurnaliștii de acolo pentru a o combate?

M. C.: Se poate scrie un tratat pe această temă! Un virus la fel de periculos este cel al dezinformării, mai ales când „organismul” indivizilor, publicului este unul fără „anticorpi”, fără aptitudini de discernământ.

Italienii şi românii sunt vulnerabili, din câte am putut constata, românii chiar mai mult. E un pericol serios, cu posibile repercursiuni asupra sănătăţii, a fiecăruia şi a celor din jur.  Un exemplu: circulă pe facebook şi whatsapp teorii conspiraţioniste, care mai de care: sunt unii care se conving că statisticile sunt false, că „adevărul este ascuns” etc. şi prin urmare nu respectă regulile, punând în pericol şi pe cei din jur. Reţeta e simplă: se amestecă un adevăr ştiinţific sau un fapt din realitate, cu alte speculaţii şi se construieşte, se ţese  un scenariu mai mult sau mai puţin apocaliptic, care e prezentat ca un „adevăr ascuns”. Dacă am gândi „logic” sau ne-am documenta mai bine, ar ieşi la iveală imediat toate discrepanţele diferitelor teorii.

Din păcate, suntem făcuţi în aşa fel încât să devenim mai atenţi atunci când sunt descrise situaţii de pericol, din instinct de supravieţuire. O ştiu bine şi anumiţi jurnalişti, care îşi construiesc audienţa pornind de la alimentarea fricii.

Cele mai frecvente „lanţuri” de fake news în Italia au fost legate de găsirea unor tratamente sau medicamente miraculoase, de anumite indemnizaţii sau premii oferite de magazine, de controale ale poliţiei, de campanii de strângere de fonduri, teorii conspiraţioniste etc.

În Italia, pe lângă ziarele principale, sunt emisiunile de tip talk show, în care sunt dezbătute, dezminţite astfel de ştiri false. Consider că ar trebui să aibă mult mai mult spaţiu. În italiană, la fake news se mai spune şi „bufale”, din fericire mai sunt şi site-uri specializate în a  le depista şi demasca, cum ar fi portalul bufale.net sau altele. Agenţia AGI are, de asemnea,  o rubrică foarte bine documentată de fact checking. Mai sunt apoi influenceri care au devenit adevăraţi vânători de „bufale”, cum ar fi David Puente sau jurnalistul Paolo Ativissimo.

Un alt punct: chiar în interiorul comunităţii ştiinţifice, există divergenţe cu privire la noul virus şi la epidemie. Părerile, teoriile sunt împărţite şi de multe ori lipsa unei convergenţe este teren fertil pentru vehicularea unor fake news. Spaţiul public devine un fel de Far West unde fiecare se consideră îndreptăţit să-şi expună propria „versiune”, în virtutea dreptului la liberă exprimare.

Zilele trecute, un parlamentar italian, Antonio Palmieri, a propus înfiinţarea unui „purtător de cuvânt digital” al guvernului: practic un sistem de centralizare/ verificare şi comunicare pe o pagină oficială a guvernului,  cu scopul de a „demasca” ştirile false. „În acest moment, a lupta împotriva infodemiei este la fel de important ca lupa împotriva epidemiei”, a spus Palmieri.

Din păcate, lipsa transparenţei în comunicarea instituţională poate da naştere la confuzie – din nou un teren fertil pentru fake news. E o lecţie care trebuie învăţată de către autorităţi. Ce s-a întâmplat în Italia în ultima lună: au existat numeroase decrete ale premierului, emanate la scurt timp unul de altul, conţinând măsuri din ce în ce mai restrictive. Unele ciorne ale decretelor au circulat înainte de a fi publicate oficial şi de a intra în vigoare, au fost politicieni care le-au dat prietenilor din presă. De la „leaks” s-a ajuns la fake news, apoi la confirmarea unor ştiri. Mulţi dintre noi am văzut cum au luat milanezii cu asalt gara şi autogările, când a apărut în presă ciorna decretului cu stabilirea zonelor roşii, înainte de a intra în vigoare. La fel, o deputată a publicat pe contul său de twitter ştirea că va urma un lockdown total, apoi tot ea a dezminţit-o public. Ştirea a început să circule pe whatsapp, apoi a fost etichetată ca fake news. După câteva ore, a venit confirmarea oficială: lockdown total.

Deci un prim pas în combaterea ştirilor false este o comunicare transparentă, eficientă din partea autorităţilor. Din păcate, în Italia nu a existat, şi nu a existat până acum nici în România.

D. T.: Criza este speculată (sau nu, în funcție de cine emite opinia), de anumiți actori, spre exemplu Rusia. Cum este perceput ajutorul trimis de Moscova Italiei de către populație? A fost acesta util combaterii epidemiei?

M. C.: Tocmai azi şi Albania a trimis o echipă de 30 de medici care să dea o mână de ajutor Italiei. Acum câteva zile, a sosit o echipă de medici din Cuba. Rusia a trimis măşti, combinezoane, ventilatoare şi opt echipe cu câte 10 medici militari, alături de (mai puţin precizate) „mijloace de dezinfectare a străzilor şi suprafeţelor”. China a trimis şi ea trei avioane cu tone de materiale. În acest moment, când Italia trece printr-o criză sanitară gravă, orice ajutor este binevenit,. Mai ales dacă e dezinteresat. Dar sunt dezinteresate? Mulţi analiştii spun că nu.

Toate operaţiunile au fost intens mediatizate: video cu sosirea pe aeroport a medicilor din Cuba şi Albania, Live pe Facebook al ministrului de externe Di Maio la sosirea pachetelor din China, cu mesaj de încurajare în limba italiană şi cele două steaguri alăturate. Apoi sosirea ajutoarelor din Rusia, cu un avion militar.  Fiecare detaliu e studiat: pe pachetele din China sunt desene şi mesaje de susţinere, pe Twitter Ambasada chineză sponsorizează postări de solidaritate cu două mâini unite simbolic, în culorile celor două steaguri.

Operaţiunea de trimitere de ajutoare ruseşti are un titlu adecvat, spun unii nu lipsit de ironie: „From Russia with love”. La scurt timp, pe reţelele de socializare încep să curgă opinii şi „meme”: Italia e înfăţişată ca o femeie îmbrăţişată şi susţinută de Cuba şi China, mulţi arată cu degetul către o „Europa” care şi-a abandonat membrii, dar, iată, ne ajută China şi Rusia etc.

Analiştii şi unii politicieni la nivel european vorbesc de o intensă campanie de „diplomaţie a măştilor”, de o „generozitate agresivă”.

Cert este că opinia publică este foarte sensibilă acum, foarte receptivă, perfect mediu pentru cultivarea unor „naraţiuni” made in China şi Russia, pe fondul unei percepţii de „abandonare” din partea Europei.

Vorbim de ajutor: sunt mulţi cei care ajută Italia în acest moment, la nivel micro şi macro, fără a fi în atenţia presei naţionale. Noi, românii din comunitate, suntem parte a ţesutului social, pentru noi Italia e „acasă” şi dăm o mână de ajutor, invizibilă. Potrivit unor estimări oficiale, avem circa 10.000 de români care lucrează în sistemul sanitar italian: medici, asistenţi, personal auxiliar. Mai sunt voluntarii de la Crucea Roşie, cei de pe ambulanţe, româncele care îngrijesc bătrânii. Toate sunt categorii în prima linie în această criză. Am scris despre un antreprenor român care a donat peste 5000 de măşti instituţiilor şi organizaţiilor de lângă Parma.

Prietena mea, A., despre care vorbeam, şi-a petrecut ultima parte a spitalizării într-un cort amenajat de o ONG americană. A îngrijit-o o doctoriţă americană. La Cremona se caută cu urgenţă traducători de limba engleză pentru a asigura o mai bună comunicare între personalul sanitar, pacienţi, pentru a introduce date în computer. Germania s-a oferit să trateze pacienţi italieni, care au fost transportaţi pentru a continua îngrijirile acolo. Exemplele por continua, fără live pe Fb şi fără meme propagandistice.

D. T.: Italia, anterior crizei, era deja în centrul valului de populism care a afectat Uniunea, post-crizei refugiaților, din 2015. Percepi o schimbare în discursul politic acolo și dacă da, în ce direcție?

M. C.: Cu siguranţă suntem într-un moment crucial în ceea ce priveşte Europa, Uniunea Europeană. Italienii se aşteptau la un ajutor susţinut  din partea instituţiilor europene, atât din punct de vedere sanitar, cât mai ales din punct de vedere economic.

Impresia a fost aceea că au fost abandonaţi la greu, că fiecare ţară şi-a urmărit propriile interese când a fost lovită de epidemie, Germania, în primul rând. Un sondaj publicat azi arăta că înainte de criză, 66% dintre italieni se declarau pro europeni, dar procentul a scăzut la 49% după criză.

Partidele care erau deja pe poziţii eurosceptice, populiste, au devenit mult mai vocale (Fratelli d’Italia de exemplu, al cărui lider, Giorgia Meloni, a urcat în topul preferinţelor italienilor). Liga, partidul lui Salvini, a recuperat în sondaje, dar a crescut şi procentul de susţinere faţă de Partidul Democrat (pro european), aflat la putere împreună cu Mişcarea 5 Stele.

Tema preferată a populiştilor, migranţii şi refugiaţii, a dispărut cvasi complet din discursurile publice şi din spaţiul online. La începutul crizei, s-a încercat cuplarea celor două teme „veţi vedea cum va fi adus virusul pe bărci de refugiaţi”, „vom fi invadaţi de africani infectaţi” – după apariţia primului caz în Egipt. Ulterior, când virusul a „lovit” Lombardia, fiind identificate primele clustere 100% italiene, iar în oraşul Prato, cu cea mai mare comunitate de chinezi, numărul infecţiilor s-a dovenit a fi unul infim, au „dispărut” ca prin minune toate aceste teorii.

Totuşi, cel care se bucură cel mai mult de susţinerea opiniei publice în Italia este premierul Giuseppe Conte, care (deşi criticat şi atacat de Salvini cu un discurs populist în Parlament),  a atins cote maxime în sondaje: 61%. Majoritatea italienilor consideră că măsurile restrictive impuse de guvernul Conte sunt necesare pentru a trece cât mai repede peste criză. Iar Conte a „pus piciorul în prag” la ultimul summit european din 26 martie, cerând Europei solidaritate financiară pe fondul crizei sanitare, în dezacord cu poziţia rigidă a statelor nordice. În cele 10 zile în care se aşteaptă un răspuns, situaţia s-ar putea schimba simţitor, evoluţia epidemiei împingând Europa, de nevoie,  la adoptarea unei poziţii comune.