Cu toate că gândirea critică și alegerea rațională sunt mijloacele utile pentru ca publicul să discearnă corect între comportamentele politice autentic democratice și cele autoritare (care pervertesc democrația și o transformă în instrument de dominație a grupurilor oligarhice asupra corpului social), totuși miturile politice sunt mai puternice în societățile actuale, indiferent că vorbim de România sau alte state europene. În sfera publică este o permanentă confruntare între gândirea rațională și credințe, mituri, prejudecăți care îi ghidează pe indivizi să facă deseori alegeri greșite. Mecanismul de Cooperare și Verificare vine în sprijinul acestei afirmații, fiind un complex procedural care obligă România să atingă anumite obiective de ordin politic și juridic, pentru a deveni membră cu drepturi depline a Uniunii Europene.  Ce determină însă deopotrivă, elitele și societatea, să ignore voit sau nu, realitatea obiectivă și să adopte o cultură civică întemeiată pe mituri prezente în discursul populist actual?

Rapoartele Mecanismului de Cooperare și Verificare,  destinate României și Bulgariei, reprezintă unul dintre indicatorii fideli ai eforturilor de aliniere al celor două state la modelul democratic al Uniunii Europene. Relațiile dintre puterea politică și puterea judecătorească au constituit un subiect sensibil în negocierile de aderare ale României și Bulgariei la UE. Situația a continuat după anul 2007, întrucât de-a lungul acestei perioade, procesul de integrare politică a fost constant afectat de lipsa reformelor în domeniul judiciar și al separării puterilor.

Departe de a avea un caracter exclusiv politic, Raportul MCV pe anul 2019 este rezultatul unei monitorizări obiective a modului în care cele două țări au tratat chestiunile mai sus amintite. Pe de altă parte, reamintim că reforma justiției, condiție a integrării europene, este (sau ar trebui să fie) rezultatul cooperării între instituțiile românești și cele ale Uniunii. Concret însă, evoluțiile după 2007 demonstrează că nu s-a reușit menținerea unui climat favorabil îndeplinirii respectivelor condiții și, implicit, ridicarea Mecanismului de Cooperare și Verificare. Raportul pe anul 2019 prezintă perspective favorabile pentru Bulgaria, în timp ce România se află încă la un nivel nedorit de scăzut al progreselor. Mai mult decât atât, Raportul MCV este considerat de autoritățile centrale ca fiind un „dictat” impus României de Comisia Europeană care, în opinia acelorași autorități române, ar încerca să intervină subtil și nelegitim în politica internă a țării.  

Aceste atitudini, împreună cu alte reacții în contextul creării unui nou guvern și al campaniei prezidențiale, pot fi cuplate cu anumite mituri politice adoptate de societatea românească după 1990. Existența unui dușman extern care destabilizează țara și intervine în „treburile interne”, cultivarea naționalismului antieuropean, proliferarea fricii colective față de „colonizare” sunt tot atâtea mituri care îndepărtează România de realitatea contemporană și îi apropie pe cetățeni de gândirea irațională, dominată de prejudecăți și idei niciodată testate empiric pentru a fi confirmate.

Statul de drept este conceptul central în jurul căruia gravitează întreg conținutul documentului. În cele ce urmează, ne vom referi la cazul României, pentru a avea o imagine de ansamblu asupra implementării statului de drept, de altfel un concept aflat acum printre punctele-cheie ale agendei publice europene.

Literatura juridică a subliniat constant de-a lungul timpului că noțiunea de stat de drept are propria sa dimensiune universală, ea fiind consfințită expres în mai multe documente internaționale și europene; existența statului de drept depinde în mod esențial de realitățile naționale, cele care au contribuit la definirea și încetățenirea statului de drept în calitate de concept primordial al existenței statului modern. Uniunea Europeană consideră statul de drept un principiu fundamental al organizării politicului (exercitarea puterii în limitele impuse de legi), dar și al interacțiunii dintre cetățeni. Stat de drept, stat constituțional, stat bazat pe justiție – iată trei termeni sinonimi care, prin natura lor, acționează în favoarea societății per total, dar și a fiecărui individ în parte.

În tratatele fondatoare ale Comunităților Europene nu există expresiile „stat de drept” ori „supremația dreptului”, prima dată fiind inserat principiul statului de drept în Preambulul Tratatului de la Maastricht, proclamând că statele membre confirmă „atașamentul lor la principiile libertății, democrației și respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale și al statului de drept”, iar în art. „F” se afirmă expres principiul preeminenței dreptului.

Textul art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană înlocuiește expresia „preeminența dreptului” cu principiul „statului de drept”: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre (…)”.

În Preambulul Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, inclusă, cu valoare juridică, în Tratatul de la Lisabona, se afirmă că: „…Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; aceasta se întemeiază pe principiile democrației și statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție”.

Acest text este preluat integral și în art. 2-4 al Tratatului de la Lisabona, accentuându‑se o anumită calitate a conceptului, în sensul ca statul de drept este privit în primul rând ca o valoare a Uniunii și, apoi, ca un principiu fundamental într‑o societate democratică.

Drept urmare, Uniunea Europeană se înfățișează ca un sistem de valori juridice fundamentale care includ valorile universale, precum și pe cele europene comune statelor membre, situând în centrul lor statul de drept, democrația și respectarea drepturilor omului.

Adoptarea noilor constituții în statele din Europa Centrală și de Est, în anii 1990, a impus modelul statului de drept sub monitorizarea Consiliului Europei. Unele dintre acestea au prevăzut doar expresia „Stat de drept”, iar altele au adăugat și „democratic”, sau/și „social”.

În art. 1 alin. (3) din Constituția României se prevede ca: „România este stat de drept democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, liberă dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate”, iar conform art. 20 alin. (1) din Constituția Germaniei „Republica federală a Germaniei este un stat federal, democratic și social”. Constituția Republicii Cehe este mai directă și clară, în art. 9 alin. (2) interzicând expres revizuirea „statului de drept democratic” în elementele sale esențiale.

Preeminența dreptului într-o societate democratică necesită o reafirmare, o reîntărire a sa deopotrivă de către Uniunea Europeană și țările membre. Sub asaltul populismului în numeroasele sale forme, în anumite țări ale Uniunii Europene, statul de drept tinde să devină mai degrabă un subiect al confruntărilor și campaniilor politice/electorale, fiind golit de conținutul său originar și devenind inaplicabil. În cazul românesc, două aspecte sunt problematice în concretizarea statului de drept: independența justiției (direct legată de principiul separării puterilor în stat) și lupta împotriva corupției. Cu toate că „Mecanismul de cooperare și de verificare (MCV) a fost instituit în 2007, în momentul aderării României la Uniunea Europeană, ca măsură tranzitorie menită să faciliteze eforturile susținute ale României de a-și reforma sistemul judiciar și de a intensifica lupta împotriva corupției”, după cum se arată în partea introductivă a ultimului raport, imposibilitatea ridicării acestuia pe termen scurt a devenit o piedică în calea deplinei integrări a României în concertul de forțe social-politice al Europei.

Și totuși, de ce acest concept, împreună cu componenta sa practică, nu exercită un impact suficient asupra sferei politice românești, astfel încât să determine o reală repunere pe calea europeană? Există, contextual, mai multe răspunsuri la această întrebare: inexistența unui guvern, campania pentru alegerile prezidențiale și scăderea presiunii societății civile.

Aflată în pregătiri și jocuri de culise pentru învestirea unui nou guvern, după moțiunea de cenzură, sfera politică din România este concentrată exclusiv asupra chestiunilor interne, ignorând în bună parte relația cu instituțiile Uniunii Europene. Până la un punct, acest comportament este acceptabil. Dar reacțiile după publicarea Raportului MCV pe 2019 demonstrează, pe de altă parte, atitudinea de izolaționism atât de toxică pentru viitorul unei țări care vrea să facă parte din Europa. Discursul populist ce agită continuu „suveranismul” și „independența” țării, originează în limba de lemn a nomenclaturii comuniste din anii ’80. Confruntați  cu pierderea controlului deplin asupra sistemului administrativ-politic, de pe urma căruia au avut de câștigat în ultimele trei decenii, unii dintre „oamenii politici” recurg la discursul antieuropean întemeiat pe cultivarea fricii față de „stăpânirea străină” și „imperialism”. Aducerea în prim-plan a unor dușmani imaginari ce doresc să trateze România în regim de colonie, dezbinând constant societatea, acești formatori de opinie contribuie la deformarea imaginii cetățenilor asupra Uniunii Europene.

În al doilea rând, campania pentru alegerile prezidențiale a adus cu sine un paradox. Doi dintre candidați – Klaus Iohannis și Dan Barna – au inclus lupta anticorupție în mesajul electoral. Această strategie nu îi poate avantaja pe amândoi simultan, dar aduce cu sine riscul ca obiective atât de importante pentru România – cum sunt instaurarea statului de drept și echilibrul puterilor – să devină simple cuvinte. Includerea lor în mesajul de campanie nu este cea mai fericită alegere, întrucât strategiile electorale și programul propriu-zis de exercitare a mandatului prezidențial sunt diferite prin natura lor. O campanie electorală trebuie să se axeze pe mesaje și sloganuri generice, care să rezume clar și concis situația din prezent și să identifice candidatul cu o imagine și un brand specific. Cheia reușitei unei campanii prezidențiale, cel puțin în România, este identificarea candidatului cu societatea însăși. Din acest unghi, plasarea unor concepte precum lupta anticorupție și statul de drept în comunicarea cu alegătorii, este o tactică riscantă pentru asumarea țintelor de atins,  întrucât șeful statului nu poate acționa de unul singur, fiind constrâns de Constituție la colaborarea cu Guvernul și Parlamentul, care pot fi de altă culoare politică. În definitiv, independența politică a Președintelui României este doar simbolică, așa cum deja s-a demonstrat în perioada post-comunistă.

Lipsa unei presiuni suficiente din partea societății civile contribuie – în egală măsură – la eșecul implementării măsurilor prevăzute în Raportul MCV. Prezentă în spațiul public în perioada 2017-2018, când era motivată de eliminarea unui adversar politic (Liviu Dragnea) și de adoptarea controversatelor legi privind justiția, societatea civilă a făcut un pas înapoi în 2019. Nu a mai intervenit un declic, un semnal de mobilizare pentru ca străzile capitalei și ale altor orașe mari din România să fie ocupate de cei care mai speră la o democrație în care toți membrii societății să beneficieze de egalitate în fața legii și de eliminarea privilegiilor care transformă România anului 2019 într-o țară dominată de populismul autoritar.

Pentru ca obiectivele propuse României în Raportul MCV să fie atinse, este nevoie de o ieșire din cercul vicios al miturilor politice și o asumare conștientă a nevoii de integrare deplină în spațiul democrației europene, nu numai teritorial, dar mai ales pe terenul conceptual și legislativ. Evitarea transformării statului de drept, dintr-un concept ce impune standarde democratice obiective, într-un subiect al discursului lipsit de conținut, ține deopotrivă de consensul politic și de reacțiile societății civile, în măsura în care există deocamdată în România. Educația politică a publicului larg, accesul la informare corectă pentru evitarea manipulării, blocarea pe cât posibil a celor care dezinformează pe rețelele de socializare, discuțiile pe larg, în spațiul public, pe tema populismului și a comportamentului anti-UE, sunt doar câteva dintre opțiunile pe care le avem la dispoziție pentru a intra realmente pe calea gândirii critice și a percepe politicul la dimensiunea sa autentică – instrument legitim de conducere a societăților contemporane, atât de fragmentate și atomizate.