Ascensiunea insesizabilă a extremismului și populismului
Retragerea Regatului Unit din Uniunea Europeană este acțiunea politică cu cel mai puternic impact negativ asupra proiectului european de integrare. Este rezultatul eforturilor depuse de liderii și partidele populiste pentru a submina și destabiliza construcția europeană, demarată după cel de-al Doilea Război Mondial. Brexit-ul oferă contextul perfect pentru adversarii integrării, de a afirma un radicalism camuflat în discursuri și acțiuni anti-establishment. Trendul antisistem ce a cuprins întreaga Uniune Europeană a readus în discuție posibilitățile de optimizare și recalibrare a modelului democratic unional, comunitatea academică publicând numeroase studii ce demonstrează că adeziunea țărilor membre la valorile și principiile exprimate în tratatele fondatoare, trebuie să se regăsească în programele politice de nivel național.
Ceea ce atrage atenția este însă comunitatea politică britanică, modul în care aceasta interpretează ieșirea din Uniune și impactul socio-economic ce urmează. Partidele tradiționale sunt acum în fața unei provocări majore, din partea formațiunii populiste UKIP, principalul promotor al Brexit-ului. Blocajul politic în care se află atât laburiștii cât și conservatorii, pune în lumină dificultatea rezolvării unei situații de neconceput până acum, cu toate că Regatul Unit s-a aflat încă de la aderarea la UE, cu un picior în afara proiectului integraționist.
În ultimele decade, populismul și extremismul au înregistrat o creștere lentă, dar constantă în preferințele electorale, fapt ce a condus la introducerea conceptului „revoluției silențioase”, de către Pippa Norris și Ronald Inglehart, al schimbărilor imperceptibile în spectrul politic, dar care – la un moment dat – ajung să destabilizeze ordinea existentă și să creeze haos. De altfel, cei doi autori afirmă – în volumul Cultural Backlash. Trump, Brexit and the Authoritarian Populism – că „partidele și liderii de tip autoritar-populist au avansat în multe state (…). Chiar partidele mici pot să destabilizeze agenda publică, precum în cazul UKIP”.
Câteva date despre UKIP/Brexit Party scot în evidență faptul că Brexit-ul nu este deloc o idee nouă pe agenda respectivului partid. Avansul electoral al UKIP se încadrează în contextul global al expansiunii partidelor de tip autoritar-populist. Încă din 1993, de la înființarea sa, Partidul pentru Independența Regatului Unit a stabilit părăsirea UE ca punct central pe agendă. La ultimele alegeri europarlamentare, UKIP a susținut măsuri extremist-conservatoare: crearea de locuri de muncă în Marea Britanie exclusiv pentru britanici, înăsprirea politicilor de imigrare atât în Marea Britanie, cât și în UE, extinderea relațiilor comerciale în afara Uniunii și efectuarea de referendumuri cu privire la Constituția UE, sau orice alt document similar. De remarcat este că una dintre procedurile consultative consacrate ale democrației directe, referendumul, este intens promovată de acest partid pentru a atinge obiective contrare modelului democratic european, mai concret pentru excluderea minorităților de la participarea politică. Ca urmare a acestei campanii anti-europene extrem de agresive, UKIP a obținut 13 mandate din totalul de 32 ale Grupului Europa Libertății și Democrației.
Denunțarea publică a formelor de extremism și populism
Cronologia negocierilor pentru Brexit vine să demonstreze mai multe asumpții: 1) Liderii instituțiilor UE au o poziție relativ rigidă față de Regatul Unit, ceea ce sprijină ideea că britanicii nu au fost, de-a lungul anilor, adepți convinși ai integrării europene, cu toate că sumele cu care au contribuit la fondurile Uniunii sunt substanțiale; 2) jocurile din politica internă britanică sunt în favoarea argumentului că, în această țară, tradiția politică a democrației parlamentare este încă respectată, premierul Boris Johnson neavând posibilitatea de a eluda procedurile și deciziile parlamentare, dat fiind că suspendarea legislativului a fost deja considerată nelegală. În acest context, Regina Elisabeta a II-a deține un rol foarte important, acela de mediator și intervenient în relațiile dintre Parlament și Executiv, confirmând dictonul asimilat monarhiei constituționale – „regele domnește, dar nu guvernează”. Ultimul cuvânt al reginei poate avea consecințe pozitive, respectiv evitarea unei crize politice prelungite.
Cu toate acestea, indecizia planează asupra ieșirii Marii Britanii din Uniune, niciun lider politic din regat nedorind să își asume pe deplin riscurile pe termen lung ale unui asemenea act de importanță istorică. Pe lângă consecințele negative din plan economic, fiecare actor ia în calcul urmările nefavorabile asupra capitalului de imagine.
După alegerile europarlamentare din luna mai 2019, situația Brexit-ului a devenit tot mai complicată.
La data de 10 aprilie, în cadrul summit-ului extraordinar al Consiliului European, „liderii UE au convenit ca termenul în temeiul articolului 50 să fie prelungit până la sfârșitul lunii octombrie 2019. Dacă acordul de retragere va fi ratificat de ambele părți mai devreme, Regatul Unit va părăsi UE în prima zi a lunii următoare, au declarat liderii. Decizia a fost luată de comun acord cu Regatul Unit”.
Trei zile mai târziu, Consiliul Uniunii Europene a decis să modifice decizia sa din 11 ianuarie 2019, privind semnarea acordului de retragere. De asemenea, Consiliul Uniunii a decis trimiterea textului acordului către Parlamentul European, instituția reprezentativă a democrației UE devenind astfel parte din procedură.
În cadrul reuniunii Consiliului European din 21 iunie, șefii de state și de guverne au ajuns la următoarele concluzii, după ce Președintele Comisiei la acel moment (Jean-Claude Juncker) și cel al Consiliului (Donald Tusk) le-au adus la cunoștință cele mai recente informații, căzând de acord asupra modalității de abordare a problemei de către UE27: „așteaptă cu interes să colaboreze cu viitorul prim-ministru al Regatului Unit; (UE27) dorește să evite un Brexit dezordonat, precum și să stabilească o relație viitoare pe cât de strânsă cu putință cu Regatul Unit; este deschisă pentru discuții atunci când este vorba despre Declarația privind viitoarele relații dintre Regatul Unit și UE în cazul în care poziția Regatului Unit va evolua, însă nu există posibilitatea de renegociere a acordului de retragere; a fost informată despre stadiul planificărilor pentru un scenariu fără niciun acord”.
Revenind la politica internă a Regatului Unit, cel mai discutabil gest, contravenind cutumelor democratice, a fost decizia prim-ministrului Johnson de a suspenda Parlamentul începând cu data de 14 octombrie. Însă gestul respectiv nu a primit acceptul din partea Curții Supreme, aceasta declarând în unanimitate ilegalitatea deciziei premierului, pe 24 septembrie. Iată încă un argument pentru soliditatea parlamentarismului în Marea Britanie.
Îngrijorătoare rămâne însă atitudinea clasei politice britanice față de minorități. Recent, Brandon Lewis, adjunct al ministrului de interne, a declarat că vor fi deportați toți cetățenii care nu vor aplica în termenul stabilit pentru obținerea statutului de ședere în Regat după Brexit. Este o măsură protecționistă dar în același timp relevă tendințele autoritar-populiste la care aderă o bună parte din britanici, respectivele comportamente fiind „dictate” de elita politică.
Soluția cea mai la îndemână rămâne însă combaterea tuturor atitudinilor și comportamentelor antidemocratice prin denunțarea publică a acestora și supunerea lor unor dezbateri aprofundate, în care să fie oferite avantajele practicilor democratice și ale bunei conviețuiri dintre națiunile majoritare și minoritățile etnice, fie că este vorba de imigranți sau comunități istorice.
