În acest scurt comentariu pe marginea a două rapoarte recent publicate de Institute for Strategic Dialogue (ISD), respectiv de International Centre for Counter-Terrorism – The Hague (ICCT), încercăm să răspundem la întrebarea: ce se va întâmpla cu luptătorii din spațiul transatlantic plecați să lupte alături de Statul Islamic în Siria și Irak?.

Amarnath Amarasingam, senior research fellow la ISD, expert pe teme ce țin de radicalizare, extremism, politica diasporei, și Lorne L. Dawson, profesor la Departamentul de Sociologie, Studii Legale, Studii Religioase din cadrul Universității Waterloo, sunt autorii primului raport intitulat “Am plecat să fiu alături de Alah. Învățând despre luptătorii străini de la familie și prieteni“. Al doilea raport citat, intitulat “Decăderea Statului Islamic și soarte luptătorilor săi străini din Vest. Șase lucruri de luat în considerare” este redactat de același Lorne L. Dawson. Ambele documente au drept idee centrală soarta luptătorilor străini, proveniți din Vest, care s-au alăturat extremiștilor islamici din Orientul Mijlociu, cu precădere Statul Islamic, precum și contextul social și politic care reprezintă fundalul poveștilor acestor oameni și a familiilor lor.

Raportul publicat de ISD are la bază interviuri cu 43 de părinți, frați, prieteni, lideri religioși ai comunităților din care fac parte 30 de bărbați și femei care au plecat din Canada, Marea Britanie, Statele Unite și Europa pentru a se alătura Statului Islamic în Siria. Referitor la contextul familial și social în care se aflau cei 30, cei doi cercetători au găsit următoarele informații interesante:

• Marea majoritate (73%) din cei plecați au menținut legătura cu familiile lor.
• Experiența marginalizării pe baza identității religioase a acționat de multe ori ca un declanșator al radicalizării, sau ca un motiv de escaladare a procesului.
• Radicalizarea lor a avut loc adesea pe fondul schimbărilor psihologice determinate de adolescență
• Devotamentul și atenția subită pentru religie și subiecte adiacente a tinerilor plecați a fost recepționată inițial drept un semn pozitiv de către prieteni și familie.
• Dinamica grupurilor mici și influența liderilor carismatici au umplut vidul moral și identitar resimțit de cei care ulterior au plecat.

Raportul prezintă 3 studii de caz, poveștile a trei indivizi care au ajuns să lupte în favoarea Statului Islamic în Siria:

Un tânăr american musulman în Siria

Primul studiu de caz expus de Amarasingam și Dawson este marcat de anonimitatea pe care mama lui Majid, Habiba, vrea să o păstreze, de teamă că știrea publică a faptului că fiul ei a plecat în Siria pentru a se alătura Statului Islamic îi va distruge cariera și viața celorlați doi copii. Habiba povestește cum soțul ei era un tată foarte strict, serios, nu o persoană cu care să te distrezi. Deși aceasta a vrut să îl părăsească, la rugămințile lui Majid, atunci doar un copil în clasa a V-a, a renunțat la această idee. Odată ce a terminat liceul, Majid a spus că nu știe încotro să se îndrepte.

Această lipsă de direcție a fost eliminată în câteva luni, acesta frecventând moscheea, lipsind de la mesele în familie de duminică și renunțând la hainele scumpe și atenția pentru imaginea sa. Schimbările au fost observate de familie dar nu au fost luate cu adevărat în serios. Plecările dese de acasă au fost urmate de o zi în care Majid nu s-a mai întors. Habiba spune că s-au îndreptat imediat către FBI dar fără folos. Soțul acesteia a plecat în Erbil, Irak pentru a-l căuta pe Majid, doar pentru a-și da seama că presupusul său contact doar profita de pe urma lui, cerând cadouri scumpe, fără a oferi informații relevante. Odată întors soțul ei, Habiba a plecat în Turcia, cu aceeași speranță, de a-și găsi fiul. Din nou, nu a fost decât subiectul unor profitori, care i-au luat sume considerabile de bani pentru mâncare și cazare, și nu au rezolvat nimic. Între timp, Majid îi contactase.

Aflând de la mama sa că tatăl său e în Irak, căutându-l, i-a spus: “De ce mamă! O să îi taie capul. Este periculos. Spune-i să se întoarcă“. Majid a continuat să comunice cu familia sa, cerându-și scuze pentru că i-a mințit dar fără să indice faptul că regretă decizia de a pleca. Habiba i-a spus că nu îl va ierta niciodată pentru că a plecat și că aceasta nu este calea Domnului, dar Majid avea un răspuns întotdeauna, copiind mesaje jihadiste pe care i le trimitea. Într-un final, Habiba a renunțat să îl mai critice, de frică să nu mai sune. Într-o zi, au primit un telefon din Siria prin care erau anunțati că Majid a devenit un martir. Vestea i-a devastat pe cei doi. Habiba spune că soțul ei nu mai comunică cu nimeni. Când vine de la muncă se duce în garaj, unde bea vin sau vodka și plânge, câte 20 de minute. Cât despre ea, spune că “Trebuie să mă duc acolo. Vreau să deschid fiecare mormânt și să îmi văd fiul. Vreau să îl găsesc. Cum a murit? Care a fost ultimul lucru pe care l-a spus? Ca un vis, a venit și a plecat. Nu trăiesc viața asta. Nu sunt moartă. Sunt undeva între, plutind“.

Un convertit european

A doua poveste detaliată în raport este cea a lui Noah, care probabil este un nume fals, deoarece, ca și în cazul lui familiei lui Majid, frica de repercursiuni sociale îi determină pe cei intervievați să ceară anonimitate totală. Mama lui Noah, Christie, povestește cum fiul e a fost o persoană independentă încă de mic. Popular în școală, a avut probleme în a obține performanțe școlare datorită unui deficit de atenție și a unei dislexii diagnosticate la 13 ani. În liceu și-a cunoscut prima prietenă, o fată dintr-o familie musulmană. Chiar dacă în propria casă Noah nu regăsise un mediu religios, familia sa fiind protestantă dar fără să practice religia, islamul a devenit un subiect de interes pentru el, prin intermediul prietenei sale. În doi ani de relație, Noah se convertise la Islam.

Încet, Noah a început să critice modul în care prietena sa punea în practică Islamul, în sensul în care nu era suficient de strictă. După un an de la convertire, cei doi sau separat. La fel ca în cazul lui Majid, orientarea spre religie a lui Noah nu a alarmat neapărat familia. Faptul că încetase să fumeze și să bea, precum și faptul că își ajuta prietenii din punct de vedere financiar, erau semne bune pentru părinții săi. În același timp, Noah devenise foarte logic, rece, greu de citit, parcă încercând să își închidă total latura emoțională. Uitându-se înapoi, Christie spune că anterior convertirii, Noah “nu era un puști fericit. Odată ce a început să învețe despre Islan, totul s-a schimbat. Cred că simțea că aparține de ceva. Își trăgea putere din asta. Regăsea o frăție în asta. Simțea că aparține”.

Christie își amintește că nu au reușit să își dea seama de severitatea schimbărilor prin care trecea Noah datorită faptului că acestea au fost graduale. Noah nu a și-a exprimat dezgustul pentru părinții săi non-musulmani, decât după ce a plecat în Siria. Odată ce știrile conform cărora tot mai mulți europeni plecau să lupte în Siria, părinții l-au confruntat cu acest lucru. Noah le-a spus că nu era interesat să plece. Cu șase luni înainte să plece în Siria, Noah se mutase în alt oraș european, unde își găsise un loc de muncă. Uitându-se în spate, Christie se gândește cum în această perioadă se pregătea, de fapt, pentru plecarea în Siria. În octombrie 2014, Noah a plecat. După ce nu a răspuns la telefon, părinții s-au deplasat cu poliția la apartamentul său. Din discuțiile cu vecinii, și-au dat seama că plecase în Siria. Din acel moment, “totul s-a schimbat”, spune Christie.

Nu au mai auzit nimic de la el până în decembrie, când Noah a sunat acasă, informându-i că este în Rakka, alături de Statul Islamic. Comunicarea, deși rară, a continuat până în martie 2015. De atunci, familia nu a mai primit niciun semn din partea fiului lor. Pe lângă impactul mental enorm, a existat și un impact financiar, practic. Noah le-a lăsat foarte multe datorii părinților săi din facturi de telefon, credite și amenzi. Cel mai dureros este faptul că acesta și-a schimbat complet părerea față de părinții săi. Christie crede că numai sună deoarece nu îi mai pasă de ei, fiind considerați nevrednici, nefiind musulmani. “Poate că nu îi mai e dor de noi. Poate că simte că nu îi mai suntem utili. A spus odată că poate dacă încetează să ne contacteze, vom putea să îl uităm și să mergem mai departe. I-am spus “Cum te poți gândi la așa ceva? Nu te putem uita vreodată”. Vedeți, el nu are copii așa că nu are idee. Nu are nicio idee prin ce trec părinții“.

Fetele și băieții din Quebec

Conform cercetărilor realizate pentru redactarea raportului ISD, aproximativ 100 de cetățeni din provincia canadiană Quebec au plecată spre Siria și Irak pentru a se alătura mișcărilor jihadiste. Un rol în această migrație a avut-o sentimentul în rândul tinerilor musulmani că provincia are în general o abordare xenofobică și anti-imigrație. În acest studiu de caz se aruncă o privire asupra situațiilor a trei tineri, doi bărbați și o femeie, din Quebec, care au plecat în Siria. Cazul lui  Mohamed Rifaat, 20 de ani, din Laval, Quebec, se înscrie în particularitățile celorlalte două povești. Provenind dintr-o familie cu un tată strict, nu a înregistrat rezultate școlare bune dar și-a regăsit admirația colegilor prin modul în care recita din Coran și prin practicarea zeloasă a religiei. Unul din prietenii săi spune că îl vedeau drept un lider religios și că adesea se simțeau prost pentru felul în care el practica Islamul, mult mai pios și mai bine, în vederea lor. Conform unei declarații a unei prietene a lui Rifaat, atitudinea multor tineri asupra Islamului și a religiei s-a schimbat odată cu politicile regionale vis-a-vis de practicarea religiei. Odată cu adoptarea Cartei Valorilor Seculare, prin care se interzicea purtarea unor simboluri religioase, precum hijabul, afișarea religiei a devenit un motiv de rebeliuni, o cale spre o identitate, pentru mulți adolescenți.

Gradual, începând cu 2012, 2013, părerile exprimate de Rifaat au devenit tot mai radicale. Odată cu preluarea șefiei partidului Parti Quebecois de către Pauline Marois, Rifaat a postat pe Facebook un mesaj în care spunea că “orice comunitate condusă de o femeie nu va avea, până la urmă, succes”. Opinia sa radicală față de femei nu a făcut decât să se intensifice, mărturisind prietenilor săi “bărbații și femeile nu ar trebui să se amestece”, “Islamul nu se poate amesteca cu democrația” , “Canada nu va cunoaște pacea decât prin sharia”.

Alți doi tineri care au migrat în Siria sunt  Imad Rafai și Shayma Senouci. Prietenii celor doi aduc în discuție din nou Cartea Valorilor Seculare și efectul pe care l-a avut adoptarea sa în rândul tinerilor musulmani. Un prieten al lui Rafai spune “Carta a cristalizat multe din punctele de vedere politice și religioase ale lui Rafai. Se simțeau umiliți aici“. Acest sentiment de umilință este exprimat și într-un schimb de e-mailuri pe care  Shayma Senouci l-a avut cu prietenii ei după ce a plecat în Siria. În acest schimb ea le spune că “În primul rând, am plecat deoarece este imposibil pentru un musulman să trăiască într-o țară de necredincioși. Este o obligație pentru el să emigreze către o țară musulmană, o țară unde legile lui Alah sunt aplicate. Am plecat pentru a fi mai aproape de Alah. În al doilea rând, am plecat pentru că mă simțeam închisă în această țară, mă simt murdară și mortală, o complice a crimelor și a umilințelor a musulmanilor în lume“.

Printre concluziile expuse în raportul ISD, se numără faptul că cei plecați nu se înscriu neapărat în tipologia delicvenților, care provin din familii disfuncționale, li se suprapune trecerea de la adolescență la maturitate cu procesul de radicalizare, radicalizarea pornește prin dimensiunea religioasă, nu prin cea politică, această din urmă mulându-se pe filonul religios, familiile nu reacționează la schimbările graduale pe care le întrevăd la copii lor, adesea prăpastia dintre cele două părți existând deja. De asemenea, raportul indică faptul că marginalizarea socială, în special la școală, poate să contribuie semnificativ la radicalizare.

În raportul publicat de ICCT, se identifică șase factori importanți care trebuie luați în considerare atunci când evaluăm viitorul celor plecați în Siria:

• Evaluarea situației din prezent: În ceea ce privește informațiile punctuale pe care le avem vis-a-vis de persoanele care se întorc din Siria și Irak, după ce au luptat pentru diverse facțiuni jihadiste, cu precădere Statul Islamic, acestea sunt foarte rarefiate. Datorită luptei haotice împotriva ISIS și a căderii precipitate a așa-zisului Califat, nu există date statistice cu privire la luptătorii străini. Din cercetările anterioare citate și din experiența din Afganistan sau Cecenia, estimările cu privire la cei care se întorc în țara de origine cu scopul de a înfăptui atacuri, variază între 1 din 6 și 1 din 11. Aceste șanse sunt diminuate de faptul că pașapoartele celor plecați au fost confiscate de ISIS, de faptul că granițele din jurul zonei de conflict sunt patrulate intens și de faptul că aceștia sunt vânați de diferite facțiuni pe teren, care îi vor ucide în cazul în care sunt interceptați.
• Soarta leadershipului: Soarta lui Abu Bakr al-Baghdadi și a cercului său de apropiați este importantă pentru viitorul luptătorilor străini. În prezent, starea sa este necunoscută dar ambele scenarii, dacă este în viață sau este mort, prezintă dificultăți pentru luptătorii străini dar și pentru întregul sistem ISIS. Dacă al-Baghdadi a reușit într-adevăr să descentralizeze puterea sa către adepții săi, moartea sa nu avea un impact atât de pozitiv în lupta împotriva SI. Mai mult, riscul de a deveni un martir, în cazul unei morți onorabile, este unul mare, cu valoare simbolică, ce ar putea să inflameze luptătorii întorși în țările de origine.
• Califatul virtual: Raportul definește drept plauzibilă ipoteza conform căreia prezența virtuală a Statului Islamic poate să continue, depinzând de faptul dacă mințile creative din spatele eficientei mașini de propaganda online jihadistă au reușit să scape din teatrul de război. Non-localitatea unei astfel de operațiuni ar putea să fie un factor în rezistența califatului virtual, de altfel un vector cheie în recrutarea luptătorilor străini.
• Eșecul profeției și persistența Statului Islamic: Statul Islamic, fiind un grup din tipologia apocaliptică, prin care mizează pe presupusul moment istoric prin care trec luptătorii și adepții SI, luptând în bătălia vremurilor, împotriva infidelilor, faptul că gruparea s-a dizolvat și nu a existat un final apoteotic victorios ar trebui să distrugă moralul membrilor,  ceea ce nu s-a întâmplat neapărat. Eșecul profeției și efectul său asupra moralului este limitat de modul în care fanaticii religioși, în special cei care sunt membrii a unui cult apocaliptic, reacționează la disonanța cognitivă dintre realitate și așteptări. Mai exact, preferă să își schimbe percepția realității, decât așteptările. Astfel, aceste grupuri sunt foarte reziliente, ceea ce înseamnă că și luptătorii străini vor rămâne ancorați în ideologia extremistă chiar în fața prăbușirii Statului Islamic.
• Recunoașterea Statului Islamic drept o mișcare globală socială subalternă: Dawson argumentează, deși speculativ, că mișcările extremiste jihadiste pe care le vedem azi sunt produsul unei imagini mai largi, istorice, a confluenței dintre Vest și lumea islamică, atât în era colonială, cât și în era post-colonială. Autorul indică o moștenire academică și ideologică prin Sayyid Qutb, Muhammad Ibn ‘Abd al-Wahhab și Ibn Taymiyya, care definesc o sub-cultură a culturii musulmane, o sub-cultură a revoluției, a rebeliunii, împotriva valorilor vestice liberale, sub-cultură care își găsește adepți acum în zonele urbane din Vest, unde există minorități musulmane.
• Condițiile de bază care duc la proliferarea jihadismului nu s-au schimbat: Raportul concluzionează prin a spune că acele condiții care au condus la proliferarea terorismului de sorginte islamistă nu s-au schimbat în lumea imediat anterioară 9/11 și ulterioară atacurilor al-Qaeda. În același timp, Dawson recunoaște că, în mod paradoxal, Statul Islamic, o organizație patriarhală, arhaică, cu norme medievale, a reușit să aibă o abordare globală, alimentată de social media și mediul online, creând o nouă eră a terorismului, eră în care răspunsurile tradiționale nu mai funcționează.

În concluzie, privind la nivel strategic, cauzele care au determinat indivizi din Vest să se alăture Statului Islamic s-au ameliorat dar nu au dispărut. Propaganda realizat de ISIS s-a diminuat dar modelul nou pe care l-au introdus poate să fie folosit. Din păcate, tineri vulnerabili, care trec prin greutățile adolescenței, reprezintă o țintă pentru teroriști. Soarta celor plecați este una sumbră. Cei mai mulți au murit acolo sau nu mai au cum să se întoarcă, chiar dacă ar vrea. Cei care se întorc vor reprezenta o amenințare. Între timp, dramele familiilor celor care au plecat, reprezintă flagelul nevăzut al acestui fenomen.